Caută să ai timp.

on

Ah … de când n-am mai scris. N-am avut timp, scuza asta uneori mă macină dar tot o folosesc că prinde bine la orice.

”N-am timp să te văd la o cafea că … , n-am timp să sun ca stii si tu am aia aia aia de făcut … , n-am timp să vin că stii cum e … .” Și când mă gândesc că timpul nici măcar nu îmi aparție ci eu aparțin timpului: ”timpul să mor”. El are tot ceea ce sunt eu, el îmi poate decide viitorul și prezentul, timpul are puteri de uriaș, fiecare părticică funcționabilă din mine, fiecare sentiment se desfășoară de-a lungul unei anumite perioade de timp, acțiunile de orice fel se măsoară cu ajutorul timpului, așa apare organizarea. Organizarea a ceva ce nu-mi aparține, ceva ce începe de la 1 la 10 ca la un moment dat să ajungă la 10 și mai apoi, înapoi la 0. Acel 0 care cândva mi-a luat ceva pentru care eu nu am avut timp. ” O sun săptămâna viitoare ” , ultima oară când am sunat mi-a intrat căsuța vocală pentru că telefonul era închis, un telefon care nu mai funcționează.

N-am să vă țin o lecție despre cum să ai timp pentru că nu am timp, pentru că trebuie să dorm curând, pentru că sunt obosită, pentru că deși am fost activă toată ziua, am plans aproape mereu, pentru că eu cândva, n-am avut timp și acum că am timp (mințisem iniția cum că n-am) simt că sentimentele mele măsurate cu ajutorul timpului sunt cumva dureros de interminabile, extinse, ca o smoală în care mă adâncesc dar de data asta smoala nu se cântărește decât în timp. Câteodată când mă doare sufletul, ziua mi se pare interminabilă, noaptea o corvoadă iar mintea un dușman smintit care face scandal fără încetare.

Mi-aș fi dorit să mă nasc și așa cum îmi știu data nașterii, așa să-mi știu și data trecerii în neființă. Dacă era să mor copilă fiind, mi-aș fi petrecut toate zilele jucându-mă și mâncând ciocolată, m-aș fi dus mai mult cu tata la întors fânul, aș fi stat cu picioarele pe iarba moale și proaspătă a lui Aprilie, bucurându-mă de gâdilitul plăcut al acesteia, m-aș fi uitat la desene animate cu ursuleți care explorează pădurile, aș fi ținut-o pe mama de mână când trecem strada că ăla-i momentul în care mama protejează cu toată ființa ei, cu toată dragostea și credința ei, n-aș mai fi plâns la masă că sunt mofturoasă, aș fi făcut mamei felicitări pentru prăjitură și pentru rochii tot mereu.

Dacă aș fi murit tinerică, înainte să plec, aș fi furat săruturi nevinovate baiatului de mi-a furat inima și căruia mi-e rușine să-i mărturisesc că are ceva ce-mi aparține, aș fi invațat de la mama cum să fac sărmăluțe și cum să bat frișca de casă, aș fi mers la bunici mai mult ca niciodată să-i ajut, aș fi călcat aceleași drumuri pe care le-au călcat prietenii mei doar ca să ajung la ei și să-i îmbrățișez și să râdem chiar și atunci când nu-i nimic amuzant, când ești tânăr ai mai multe drepturi comparativ cu perioada de adult, când ești tânăr poți să râzi chiar dacă nu-i nimic amuzant pentru că viața oricum nu e amuzantă decât dacă nu încercam noi prin puterile noastre să o vedem amuzantă dar copiii au voie să râdă mereu, ăsta e dreptul lor fundamental care ar trebui respectat pe deplin și asupriți și grav învinovățiți trebuie să fie cei care aduc lacrimi pe obrajii nevinovați ai copilăriei.

Dacă aș fi murit pe la 35-40 de ani, înainte să mor aș fi cumpărat carți și-aș petrece zile întregi fixându-mi ochii pe paginile albe-gălbui în căutarea paradisului, a altor vremuri, în căutarea iubirii care nu rănește și pe care nebunul o iubește, iubirea aceea care-ți coordonează inima când pe munții înalți, când pe poteci, când în gropi abisale, îngropate în întuneric, exact același întuneric care avea să-mi înghită simțurile o dată cu trupul. Aș fi mâncat ciocolată fără să mă simt vinovată, fără să mai număr caloria și dupa aceea s-o regret amarnic, aș fi făcut pace cu cei cu care sunt în război, l-aș fi căutat pe Dumnezeu și i-aș fi spus că nu regret nimic, că îndrăgesc fericirea dar ador liniștea. M-aș fi plimbat cu trenul ăla albastru în care te lasă controlorul să stai așezat pe scări în timp ce brațele și picioarele îți sunt încolăcite în jurul barei, ca să mai simt o dată adrenalina vremurilor de demult și să mai pot privi o dată apusul de pe scările de tren. Aș fi copt o pâine undeva la țară într-un cuptor de piatră, aș bate-o de coaja neagra iar mai apoi aș rupe din ea și-aș da la tot omul care n-a mâncat în acea zi. Aș fi făcut toate lucrurile necesare desfășurării vieții de zi cu zi, pe care detest să le fac (ex. călcatul), aș fi spus lumii că nu-i pentru totdeauna despărțirea, timpul trece, noi însă ne uscăm, ne veștejim.

Dacă aș fi murit foarte bătrână v-aș spune înainte să mor să căutați să aveți timp, să sunați chiar dacă vreți să spuneți că nu aveți timp pentru că dacă traiți 100 de ani cu regrete e mult, e o grămadă de timp. Până acum 4 ani n-am avut niciodată regrete iar acum ele sunt mașina mea de măcinat.

 

Vă ador îngerii mei,

Roxana

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s