Nu mi-a spus nimeni.

Imi amintesc perfect momentele in care ma asezam pe varf de deal la tara si asteptam ca soarele dogoritor sa se duca la somn, culorile cerului de un albastru inchis catre mov cu cateva bucati de vata pufoasa de culoare alba murdara, roz imbinat cu rosu si portocaliu aprins. Lua soarele cu el culorile mele preferate, ador apusurile de soare, le iubesc pur si simplu.

Cand eram mica credeam ca Doamne Doamne are doua sticle transparente, de sticla, goale, ca cele de lapte din Tom si Jerry si ca dimineata devreme el deschide sticla cu lumina si o lasa sa se imprastie pe pamant iar seara toata lumina se aduna incet inapoi in sticla, in timp ce din sticla cealalta intunericul cu stele si luna sunt eliberate. Asa credeam ca se trece de la zi la noapte.

N-am crezut niciodata ca ma grabesc la ceva atat de greu. Daca stiam ca sa fii adult e atat de greu nu cred ca ma mai grabeam, nu pot sa cred ca imi e dor de lucruri marunte pe atunci neapreciate precum o supa gatita de mama, telefonul dimineata devreme de ziua mea de la buni, tata deschizand usa la doua si intrand in casa, strigatul mamei seara sa mergem in casa, bucuria primirii unei noi mingi, mersul pe baraj Duminica, zambetul lui tata si modul in care ne punea pe toti la treaba pentru producerea vinului. Oare de ce nu ne-a invatat nimeni sa apreciem acele lucruri, oare de ce nu am stiut sa traiesc momentele alea cu indarjirea cu care acum tanjesc dupa ele si dupa repetarea lor?!

Odata cazut soarele la datorie, culorile cerului il urmau fara sa se uite in urma si norii imbibati in albastrul cernelei se adunau. Incepeau sa scoata sunete furioase si fasii inguste de lumina biciuiau pamantul, luminand violent franturi de pamant. Ploaia incepea sa cada, stropi mari izbeau ferestrele iar cantul lor ne incanta auzul ca un cantec de leagan si adormeam dusa. Eram fascinata de fulgere, stateam mereu la geam sa le privesc dar mama nu ma lasa sa o fac, cand venea „vreme mare” mama inchidea toate ferestrele: ” Roxana! Roxanaaaa! Hai repede, hai sa bagam florile in casa ca ui ce vreme mare vine, hai hai!”

Cum imi mai placea „vremea mare” a lui Cuptor mai ales dupa ce ma sufocam in caldura dogoritoare a zilei, mi-e dor sa aud ploaia, neinsemnate mi se mai pareau unele lucruri si acum le vad ca pe nestemate, inestimabile poadoape vazute cu ochii mintii si pastrate intre peretii moi ai inimii.

Se racorea aerul dupa „ropaiala mare” cum o numea bunica si aerul devenea din nou respirabil, bine a spus cineva ca amintirile sunt cea mai de pret avere a unui om. Candva am fost copii si n-am inteles nimic dar nici nu trebuia sa intelegem pentru ca nu era datoria noastra, insa acum ca am crescut e mai rau si asta pentru ca trebuie sa intelegem si nu intelegem nimic.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s