Doamna Lara II

Femeia cu ochii mari verzui o fixase crunt pe servitoare, avea ochii bulbucați iar mâna dreaptă îi tremură în poală. Cum putea această femeie să adreseze asemenea întrebări. Doamna Lara era schimbătoare, îți dadea dreptul la o părere și tot atât de repede ți-l și lua înapoi. Își înclină ușor capul și fixă limbile violente de foc din șemineu.

– Rose dragă, pune două mere galbene pe sobă pentru doamna, zise femeia cu chip dulce în timp ce așeza aluatul de plăcintă într-o tipsie neagră ca tuciul. Doamna Anne fusese în casa familiei Charles de când doamna Lara era mică. Îi văzuse pe soții Charles murind împreună de febră tifoidă. Cumva Lara îi fusese încredințată doamnei Anne dar copila nu a dorit să existe niciun fel de relație între ea și această servitoare cu ochi dulci. Doamna Anne a înțeles asta și s-a conformat cu ideea, nu o deranja foarte mult atitudinea tinerei Lara, sufletul ei blând nu cunoștea supărări, discriminări și mojicii. Femeia și-a dedicat viața lui Rose și Larei, a rămas la Sundown și tot aici l-a cunoscut pe James grădinarul cu care a avut-o pe Rose. Lara le-a oferit cadou de nuntă o căsuță cu 3 încăperi pe pământurile moșiei Sundown iar o oarecare împăcare a adus ani de-a rândul liniște aici. Dar liniștea nu e veșnică, e efemeră și adorată.

– Astăzi vreau doar pâine, lapte și unt dragă Anne, spuse Lara privindu-și degetele lungi.

– Cum ? Nu mâncați ? am gătit atâta mâncare! uitați,  nici nu am pus piper pe plăcintă doar ca să mâncați. Rose îi aruncase o privire scurtă mamei ei dându-i de înțeles că e mai bine să tacă. Femeia se conformase repede și se întoarse la mestecat umplutura pentru plăcintă.

– Mâine dimineață la 4, înainte să apară soarele, te rog să împachetezi ceva mâncare pentru mine și pentru Carl. Îi spui să prindă toți cei șase cai la trăsura maro, plec la Londra. Ochii doamnei Anne se miciră, se întristase și zâmbetul de-l avuse toată seara îi dispăruse. Fata ei deasemenea o fixase pe Lara cu multă tristețe în privire. Ambele știau de ce doamna Lara merge din nou la Londra. Poștașul l-a văzut pe Jackman la Londra pe când își conduse mama în sus către nord. Dacă poștașul l-a văzut atunci sigur mai sunt oameni care l-au identificat și care îmi vor putea da idei despre domnia sa. Femeia își legăna ambele picioarele și își pocnea degetele, privirea îi era goală și totuși plină de o ură teribilă. O să-l găsesc și o să iau înapoi ceea ce e al meu, pe cuvântul meu. O să fac orice. Absolut orice. Nu mai am absolut nimic de pierdut, deja am pierdut semnele și însemnătatea vieții mele, nu pot să cred doar în Dumnezeu, am nevoie de mai mult. Pune-mi și mere și apă, mai coace o plăcintă și pune-o pe toată pentru mine și Carl, am de gând să mergem fără oprire atâta timp cât cerul ne poate lumina calea.

– Da doamnă, am să mai pregătesc o plăcintă. Rose o să vă pregătească bagajul, vocea femeii scăzuse drastic în intensitate, copila alergase să pregătească geamantanul doamnei Lara. Discuția se încheiase și Lara se retrase în camera ei.

– Rose, pune și rochia roșie de catifea, caută-mi pălăria neagră cu trandafiri și mănușile și pune-le pe toate în geantă. Lara își ferea ochii de privirea judecătoare a lui Rose, știa că e rost de întrebări și era sătulă să audă din nou aceeași discuție. Se simțea o anume presiune în cameră, în aer plutea greutatea întrebărilor. Erau 5 ani de când Lara nu a mai auzit de Jackman. În tot acest timp femeia era să înebunească de vreo două ori, nu mai exista bucurie în viața ei, nu mai picta, nu mai broda, nu mai era activă și nu mai participa la evenimentele sociale din Bibury, Cotswold.

– Doamnă eu tare sper să reușiți să dați de urma acelui domn și să luați înapoi ceea ce vă aparține, să redeveniți femeia de dinainte de care îmi era atâta drag. Iertați-mă doamnă, nu am vrut să sune așa, zise Rose cu ochii înlăcrimați.

– Lasă, stai liniștită, știu unde bați dragă Rose, și eu vreau înapoi ce nu mai am, vreau să am aripi, vreau dorință. Nu mai arde nimic în mine dar există o dorință nebună de a-l găsi pe Jackman, abia aștept să-i întâlnesc ochii și fața, să-l privesc cu răul din mine. Lara privea în oglindă lumina tremurândă a lumânării de pe măsuța de lângă pat, așa era și ea, neliniștită, nerăbdătoare. Aștepta să plece la Londra, simțea că o să reușească să facă ceea ce și-a propus, inima ei îi spunea că acesta va fi ultimul drum făcut la Londra.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s