Doamna Lara

Întunericul crunt ale orelor cinci, nu o impierdicasera pe doamna Lara sa nu iasa din nou la poarta ca in fiecare seara. Vantul naprasnic ii schimba culoarea pielii in timp ce pletele ei plapande aurii dar totodata dese erau imprastiate cu nebulozitate crescanda cand pe rochie cand in aer. Era prea frig in acea seara, doamna Lara avea ochii goi adapostiti de gene frumoase si lungi iar sprancenele bine finisate ofereau chipului ei galbui un iz usor si placut de tinerete. Trecuse de 30 de ani de ceva vreme, fusese casatorita si profund indragostita dar fericirea sa a fost pusa la incercare iar aceasta incercare lasase din pacate, urme si dureri adanci, de nesuportat pentru alti oameni. Mereu purta alb, mereu aceeasi rochie plina si bogată care fosnaia mai rau ca vantul pe la ferestrele micute ale casei sale. Talia ii era micita de stramtoarea rochiei iar partea inferioara a rochiei cadea pe pamant in partea din spate in timp ce partea din fata abia atingea pamantul. Zi de zi purta alb, avea hainele negre pastrate in dulap si uneori deschidea usile dulapului pogan de stejar si isi admira rochiile negre. Nu de multe ori se gasea adulmecand mirosul acestora, un miros ce apartinea trecutului ei pe cat de frumos pe atat de tumultuos. Cand afara ploua, doamna Lara nu iesea din casa decat la ora cinci. Nu-i placea murdaria ploii pe marginile joase ale rochiei sale dar iubea ploaia si sunetul dulce, plapand ce-l facea atunci cand se izbea de geam. Servitoarea ei, Anne o privea cu triste din tocul usii, simtea o dorinta arzatoare de a o chema pe doamna Lara in casa dar era constinenta ca e inutil sa faca asemenea chemari, mai ales ca aceste iesiri aproape nocturne aveau loc zi de zi de mai bine de un an. Femeia cu rochie alba ce fosnaia isi tinea bratele incrucisate si privea cerul intunecat in incercarea de a gasi lumina lunii. Era parca o mumie, o mumie frumoasa cu obraji rosii si buze sangerii, ochi verzi ca smaraldul si un nas usor ascutit si drept. Fata ii era neteda si curata iar gatul lung era adapostit de parul ei frumos, auriu. O frumusete de femeie care ar intrista chiar si pe cel mai fericit comediant din lume, sunt momente in care nu te poti uita la doamna Lara fara sa nu-i simti tristetea ca un cutit care-ti macelareste maruntaiele. Doamna Lara si-a umplut plamanii cu aer, a analizat repede imprejurimile mancate de intuneric si s-a intors usor catre usa intalnind privirea mamoasa si plina de mila a servitoarei sale preferate. Femeia o privise pe Anne cu ochii stinsi si isi apuca cu mainile greoaie rochia si si-o aruncase usor catre poarta curtii incercand sa-si faca loc pe aleea pietruita catre casa. Servitoarea aruncase un prospop de iuta repede peste pletele aurii ale stapanei sale in timp ce exprima trista:

  • Trebuie sa incetati, doamna draga. Ei nu se vor mai intoarce iar dumneavoastra aveti sa va imbolnaviti in cele din urma. Doamna Lara ii aruncase o privire scurta peste umar si pornise usor grabita pe scarile ce duc la etaj. Peste tot pe holul lung de la etaj, se gaseau lampadare cu petrol ce ardeau linistite aproape fara tremur. Covorul rosu ca sangele, ingust, acoperea podeaua din lemn masiv frumos ceruita si usor puturoasa. Pe peretii albi zaceau diferite picturi, harti dar si fotografii ale unor membrii ale familiei. Femeia deschise cea de-a 3-a usa din partea dreapta a holului de langa fereastra imensa si intra inauntru cercetand cu privirea intreaga incapere. Doua lampadare mici incorporau o oglinda lunga si curata, doamna Lara aprinse cateva lumanari pe masuta de la oglinda, trase cortinele ferestrei si isi aruncase rochia murdara de noroi. Un gand ii strabatea mintea. Isi intinse rochia pe sanii ei micuti si identici si se indreptase catre oglinda. Lasase rochia sa ii alunce pe sani si pe picioare in jos si incepu sa-si admire sexul si trupul conturat perfect. Pielea ei era usor galbuie si genunchii rosii-rozalii, umerii ii erau usor cazuti si bratele ii erau lungi cu maini si palme catifelate. Se privea fara rusine si cu o oarecare admiratie, femeia frumoasa din oglinda ascundea insa un trecut tiran care a schimbat-o peste noapte intr-o stana de piatra frumoasa. Faptul ca s-a admirat in oglinda reprezenta primul gand diferit pe ziua de astazi. Isi puse o rochie alba simpla, care nu fosnaia, il luase pe domnul Cristof in brate, un motan micut si jucaus si se indreptase catre bucatarie. Iubea sa stea la bucatarie, mai ales ca acolo erau mereu Anne, fiica ei Rose și cei doi caini de lup. Luase un loc pe scaun langa soba si privea servitoarea care intindea cu maiestrie niste aluat pentru placinta din aceasta seara de la cina.

– Anne … ? Tu mai stii unde sunt scrisorile de la Jackman ?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s