Din soare rupte …

S-au scuturat zilele de ploaia copleșitoare din ultimele zile și cu brațele-i pline de fierbințeala, soarele a luat la rând fiecare mar din curtea bunicilor. Nu prea înfrunziți, meri, și-au așteptat fiecare rândul pentru câte o îmbrățișare călduroasă. Razele gălbui și ascuțite s-au asezat una peste cealaltă peste proaspetele frunze. Miroase a vara și a liliac. Câinele a tras către cuptorul mult prea folosit, ca sa scape de caldură. Era întins în spațiul dintre cuptor și laghiță, nu era interesat de nimic, se bucura in interiorul sau de umbra care ii răcorea capul si lângă el domnea un blid maroniu cu smalțul sărit, plin cu apă. Își mai bagă botul in el sau doar lăbuță ca mai apoi sa își acopere ochii cu ea, sa poată sa mai domolească din caldura pe care o simțea atât de tare.

Nisipul din curte ardea, câte-o găina mai ieșea din curtea din spate si se avânta către cea cu meri in cautare de ceva iarba tânăra. Zadarnic însă. Nu găsea nimic si alerga ca o zanatică înapoi la adăpost, cu frica-n pene și cu genununchii ei firavi si gălbui.

Cerul era albastru, fără de pată, fără păsări care sa-l îngreuneze. Pe uliță mirosea a pâine proaspăta, era Duminică. Miez de zi. Pe caldura asta dogoritoare n-ar iesi din casa nici șoriceii.

O liniște gravă învăluia casa si curtea. Pisica albă cu pete portocalii, pescuise un șoricel nevinovat și dorea sa ne arate spectacolul scurt despre ce înseamnă sa-ți joci prada printre gheare. Voiam sa-l salvez dar așa e in natura, prada pradează fără suflet când stomacul cere putina atenție.

Soarele părea de neînvins, mândru ca stăpânește cele mai frumoase câmpii si dealuri ale satului, n-ar fi lăsat urma de nor sa-i umbrească puterile. Mușcățile ședeau in oale de email, toate de culoare maronie. Erau roșii ca sângele, grase si cărnoase, parca de neclintit, erau cumva împăcate cu faptul ca n-aveau sa primească apa pana ce soarele n-avea sa tragă către pat.

Era acasă, era acasa la tata. Doamne, bine mai era acasă la tata!

M-as mai duce acasă la tata și tare m-as mai bucura sa-l văd ca-l inamă pe Mircea ca sa plece cu el după luțărnă.

Doamne, bine mai era acasă la tata!

Reclame

Verde

E verde. Totul e verde. M-am trezit atât de bine dispusă ca mi-as fi dorit ca buna dispoziție sa fie ca gemul, sa o pot păstra intr-un borcan mare și sa iau câte o lingura sau lingurița in zilele apăsătoare, in zilele in care nu pot sa văd soarele deși îmi orbește privirea.

Păcat ca nu e posibil. A plouat mult pe aici și cum am lucrat foarte mult, nu am avut timp sa privesc in jurul meu, oboseala îmi adormea orice alt gând pe care creierul meu îl producea.

E atât de verde… ador cu toată inima perioada aceea a anului când natura reînvie, când trista și apărătoarea iarna e demult apusă și se afla pitita la un Orizont îndepărtat, un Orizont la care nu se ajunge prea repede.

Vine ploaia iar, abia aștept sa împachetez și sa merg acasă in August, nici măcar nu mi-am cumpărat bilete de avion, nu am zilele bine plănuite și in plus vreau sa îmi schimb locul de munca dar tot vreau sa stau acasă cel puțin 20 de zile. Sa ma încărc cu putina seva românească și sa ofer sufletului meu fărâme din amintirile de demult.

Mi-e dor de casa dar o sa încerc sa îmi bucur ochii cu verdele de afara, cu cărți și cu plimbări lungi. Mi-e dor de un apus. Un apus din acela viu colorat, roz, portocaliu, violet.

Cu dragoste,

Roxi

Sunt un om copleșit.

Mi-a sunat alarma pe la 07:30, am vrut sa ma trezesc devreme sa fac una alta prin casa, sa merg la sala și apoi la cumpărături. Vezi de treaba!

Îmi aud alarma in timp ce eram cu totul implicată in unul dintre cele mai dureroase și urate visuri din ultimii ani. Un vis atât de copleșitor ca m-am trezit cu lacrimi in ochi. Imediat ce mi-am revenit din somn am simțit o durere de cap atât de apăsătoare, n-am mai avut o asemenea durere de multă vreme și nu îmi amintesc exact sa ma fi trezit vreodată cu o durere de cap. Rufus plângea pe jos, lângă pat. Ii era foame, am încercat sa îl ignor ca sa adorm la loc sa nu mai simt durerea dar nu a fost cu putința. M-am ridicat din pat și am avut impresia ca mi se strânge toată fata, atât de tare ma durea capul. Rufus deja urla.

L-am hrănit pe el și pe Toothless și m-am grăbit sa iau o bucățică de ciocolata și 3 pastile de Nurofen și m-am pus din nou in pat. Am adormit. M-am trezit, încă ma doare capul.

E o zi gri aici, sunt liniștita ca sunt in zilele mele libere dar eu cred ca in cele 4 zile de munca a câte 12 ore, n-am timp sa simt, nu am timp de nimic, mintea mea nu știe decât sa spună corpului meu ca e timpul sa doarmă și sa muncească. Și tot ce se aduna in alea 4 zile, ma copleșește in zilele libere.

Detest faptul ca sunt o ființa atât de sentimentala și de complicata. Intr-un video motivațional cineva spunea ca trebuie sa învățam sa ne disciplinam sentimentele. Furia mi-a fost disciplinata involuntar, nu mai strig când sunt nervoasa, nu pot scoate un cuvânt, in schimb plâng pt ca nu pot sa îmi exprim furia in niciun fel. Ciudata reacție. In rest, nu știu sa vorbesc despre ceva ce ma doare fără sa plâng. Și asta ma frustreaza la culme. Nu îmi place sa ma vadă oamenii plângând.

Ploua.

O sa încerc sa mai profit din ceea ce a rămas din ziua de astăzi.

Sa nu schimbam doar hainele.

Încă in pat. Poveștile mele încep din pat și se termina atunci când ma dau jos din pat. Am un pahar imens cu apa ca sa îmi mai hidratez trupul și am petrecut ziua cu pisica, am citit puțin din noile mele cărți: „Frida Kahlo una autobiografia” de Maria Hesse (varianta in spaniola) și „Fata care citea in metrou” de Christine Feret-Fleury. M-am uitat pe Netflix la doua documentare „Minimalism – A documentary about the important things” – un documentar despre minimalism și cum sa trăiești viața la maxim cu puțin și „Unrest” – un documentar despre Oboseala cronica și cum este văzută in lume.

Ideea de a trai cu puțin ma tentează mult și deși încă nu am aplicat lucrurile cu mai multă îndarjire și convingere de ceva vreme merg la cumpărături cu o lista pe care scriu tot ceea ce am nevoie. Calculez un buget pe care îl aloc pentru mâncare/săptămâna + unul mai restrâns pentru produsele de îngrijire corporală + un altul pentru distracție. Am observat ca tind sa merg in magazine și sa pun mâna pe lucruri de care nu am nevoie doar pentru ca sunt lucruri frumoase, strălucitoare, la oferta, colorate sau ca scoase din revista, văzute la o prietena sau un prieten s.a.m.d … lista poate continua la nesfârșit.

Stupid! O cantitate mare de bani se poate pierd lunar când cumpărăm lucruri inutile și deoarce gustul pentru călătorit este acum mai mare ca niciodată, învăț încet încet sa cheltui mai puțin pe inutilități ca sa pot sa-mi hrănesc foamea pentru călătorit. Pt 5 luni începând cu Ianuarie 2018, călătoresc lunar și doar in scop de relaxare, cunoaștere, Detașare.

Pana anul asta eu n-am crezut ca pot salva bani din salariul pe care îl am la momentul de fata! Am aflat, defapt cred ca am aflat in ultimele 2 luni ale lui 2017.

Acum o vreme buna am încetat sa mai cumpăr genți inutile, am câteva pe care nu le folosesc deloc și unele pe care nu le-am folosit vreodată. Intenționez sa vând mai tot ce am și sa păstrez 1-2. La fel cu papucii, acum 2 săptămâni am investit ceva mai mulți bani intr-o pereche de adidași pentru sala/alergat/călătorit, o pereche de zi cu zi și o pereche de ghete ceva mai elegante pentru când ies in oraș. Am aruncat restul și mi-au rămas vreo 3-4 perechi pe care o sa le vând. Cândva înainte am cumpărat haine care mi-au plăcut in magazin si pe care le-am urat când am ajuns acasă. Încă le urăsc. Săptămâna viitoare o sa arunc/vând/donez din ele și o sa fac suficient spațiu in micul meu dulap astfel încât sa pot sa încapă haine pentru toate cele 4 principale sezoane și nu o sa mai umplu 1 dulap cu haine pentru 1 singur sezon.

Toți banii pe care o sa-i adun am sa ii investesc intr-o excursie low-budget intr-un oraș european. Cândva tata spunea ca vizionase o emisiune specială unde cineva spunea: „Vindecarea poate exista când te întorci din nou la rădăcini, când te întorci acolo de unde ai plecat, când mănânci mâncare din grădina ta proprie s.a.m.d….”

Firește ca n-am înțeles nimic din acesta afirmare dar acum tind sa cam înțeleg. Suntem o societate atât de consumeristă, ne bazam nevoile pe obiecte deși marea majoritate a acestora ne ajuta doar sa fim lenesi. Tot felul de mașinării și electronice și electrocasnice menite sa ne ușureze viața, ne iau banii și ne fac lenesi și confortabili. Și vrem mai mult. Iar producătorii vor mai mult de la noi ca sa le putem avea iar noi muncim mai mult, facem ore suplimentare, compromisuri, sacrificii, cerem, ajungem sa facem orice ca sa obținem obiectele dorintelor noastre. Uitam de simplitate, de lucrurile care ne aduc fericire cu adevărat, uitam sa mâncam mâncare care ne ajuta trupul sa se simtă revigorat și plin de energie și in schimb ne îndopăm cu mâncare care nu își merita acest termen. Alergam sa cumpărăm tot mai multe și le adunam acasă, ne plângem ca nu mai avem spații de stocare, ca a noastră casa e prea mică, ca nu avem cu ce ne îmbracă când avem garderobe arhipline, ca nu suntem Fericiți, ca suntem încarcerați si blocați, ca vrem concedii dar nu avem bani, ca nu avem ceea ce are celălalt și ca nu ne recunoaștem. Iar eu sunt unul din acei oameni, deși nu întrunesc eu toate aspectele menționate mai sus, știu clar ca m-am plâns ca nu am ce are celălalt.

Mereu am fost persoana care in comparație cu cei din jur nu a avut suficient sau destul (eu cred ca am avut dar nu am știut sa apreciez asta) dar acum ca am și ca la un moment dat am avut chiar și prea mult, am realizat ca nu a existat un moment in care sa număr fericirea in zile, luni sau ani de pe urma obținerii acestor lucruri materiale. Am numarat-o in clipe iar acele clipe au fost putine și de scurta durata.

Am fost acasă săptămâna trecută și trebuie sa recunosc ca a fost cea mai grea săptămâna de pana acum din acest an, m-am încărcat cu atâta negativitate și cu atâta tristeste ca nu am reușit sa nu îmi pierd cumpătul și sa nu ma prăbușesc pat și sa nu plâng. Momentele cele mai dulci au fost sa îmi revăd prietenele și sa port discuții lungi cu ele, tot mai rar am discuții lungi cu prietenii mei iar cele avute săptămâna asta au fost perfecte și de bun augur.

M-am întors in UK cu suflet încărcat dar atât de pregătită de schimbare, cu dorința de a încerca, de a face lucrurile sa meargă mai bine și de a incerca sa apreciez și mai mult lucrurile care cu adevărat contează.

Iar anul asta a început plat și șters iar eu vreau sa îl fac frumos, memorabil, candid și plin de schimbare.

Gotta kill that comfort zone at any costs!

Weekend plăcut tuturor!

Xx,

R.

Când or fi sa mor.

Vai, tu, iubita moarte,

Nici știi tu cât te-aștept

In Colțuri de fereastra,

In patul meu cel drept

Sa ma cuprinzi in brațe

Cu spiritul tău mort

Și sa sădești in mine

Tot ce nu-i la loc.

Sa faci din mine una

Cu pământul greu,

Aștept s-aud ca strigi

In zare, numele meu

Iar trupul meu greoi,

Or da din el suflări

Și toate or fi blânde

Ca niște Salutari

La căpătâiul meu,

N-or plânge glas de om

Iar la picioare-or pune

Un mar, un tânăr pom

Mormântul umezit

E doar pământ greoi

In vârf sa șadă o cruce

Cu: “întoarce-te-napoi”

Dar vai, eu nu ma întorc!

Ca mi-a fost dor de moarte,

Și mi-a fost dor de seara

Și mi-a fost dor de noapte

Sa crească iarba verde

La mine pe pământ,

Sa dorm eu liniștita

Fără niciun cuvânt

M-oi stinge eu încet

Și fără de durere,

Și unde-am trăit eu

Nimic nu va mai piere

Căci am trăit legată

De moarte și de morți

Pe cei vii n-am iubit

Cum am iubit pe morți.

In tren către buni și moșe

Viteza e + – acolo, acceptabila. O magaoaie cu 2 vagoane a fost anunțată in gara Mediaș, in aceasta dimineața la 06:00. Înceata și cu multă grija, ditamai namila de metal își face intrarea in gara, in mod silențios. De lângă gara, in copacii Cimitirului Eroilor căzuți cândva la datorie, un card de ciori se rățoiesc ca o femeie suparata ca cei de la Orange au taxat-o cu 0.01 eurocenți pentru nimic. Nu le puteam vedea, cerul era încă întunecat, le auzeam țipetele deranjant de țipătoare, haosul din copacii tot atât de negri precum noaptea.

Un domn așa către 50 se apropie de mine și ma întreabă de-un pix c-ar scrie repede o scrisoare. L-am cam judecat ca cine Doamne iartă-ma mai scrie scrisori in ziua de astăzi de când cu prietenul nostru vechi Yahoo.com și noul nostru mai îmbunătățit și ceva mai greu de pronunțat pt unii: gmail.com. Ii spun ca n-am iar in capul meu domnea o întrebare: bine mai Mircea, da tu de ce n-ai mail? Și de ce trimiți scrisori la 06:00 când vin trenurile in gara? Posta e închisă, ți-ai luat plic? Dar hârtia unde e? Eu nu știu dacă numele lui este Mircea, pt mine toată lumea e Mircea sau Ion. Îmi asum orice responsabilitate fata de capacitatea mea de a trage concluzii. Va dați seama ca nu l-am luat in serios. Intru-n tren după ce am așteptat la o mică coada și dintr-o data, oamenii se dau jos peste mine aproape! „Hai ma ca-i frig! Ioane ma, da-l in p**a ca și in primul e frig!” Am transmis gânduri de bune tovarasilor mei călători, desigur doar eu le-am auzit și am înaintat in vagon, am găsit un compartiment pe scaunele cărora încă mai exista materialul ăla de le învăluie, o husa ponosita și nu mirosea a urina. Ma așez și aștept sa pornească trenul și sa se lumineze compartimentul. Dar ce vorbesc, dar cum pot? Nu este lumina in compartiment ci un bec la mijlocul vagonului care încearcă sa fie bun și sa își întindă razele-i albe pe toată întinderea vagonului. Afara ploua, exista un sunet teribil in ultimul compartiment care aduce cu o femeie in pericol. Tot simt nevoia sa fug dar nu e loc de fugit căci coridorul compartimentului e la fel de îngust ca speranța de viața a democrației in a noastră țara. Domnul controlor se apropie, deschide usa cu putere și eu așteptând sa-l văd in costumul lui albastru cu decorațiuni aurii și chipiu, rămân cumva evazivă in a-i înmâna biletul, plus ca nu îl vedeam ca nu este lumina in compartimentul asta care valorează 6.80lei și o întârziere de 15 minute. Controlorul purta o căciula și o geaca groasa neagră și nu știam dacă vrea biletul sau sa ma fure, in cele din urma după ce mi-am scos căștile din urechi, l-am auzit murmurând ușor vesel un „biletele va rog …”. I-am prezentat cartonul albastru necâștigător, i-am mulțumit, mi-a închis usa și a plecat. Pornește magaoaia și se deschide usa. E o usa pe sine și se trânteșe de cele doua bucăți de geam care acționează ca și un fel de cutie. Îmi dau seama ca usa e desprinsa din țâțâni. Muzica pt suflet. Ceata este groasa iar frigul e ușor de nesuportat, conturul dealurilor umflate și parca rase de natura vie este tot ce se poate desluși atunci când privești pe geam. Încet încet problema luminii se rezolva deoarece ziua se instalează. Ploua. Astăzi ma duc acolo unde inima ma doare atât de tare ca nu știu cum sa respir. Ieri am fost acolo unde inima mea ar putea plânge o eternitate.

Introspectie intr-o realitate de-a mea.

Vai, nu mai știu cu care mâna sa bag in gura! De m-ar vedea mama mi-ar spune imediat sa mai încetinesc procesul de hrănire iar tata mi-ar spune sa mai respir ca nu m-a aleargă vreun nene rău! Nici măcar nu îmi e foame dar e ora cinei si trebuie sa îmi alimentez motorul cu ceva hrana.

Mie nu îmi plac legumele dar le mănânc, le tolerez, ma împac cu ele, fac compromisuri cu ele. N-am ce sa fac, trebuie sa le consum. Oare de ce nu ne plac alimentele verzi si de ce ne plac alimentele galbene (prăjite)? Ciudat comportament avem noi oamenii, prea ciudat. M-am învârtit toată ziua astăzi, Duminica ajung si eu pe tărâm românesc si îmi dârdâie tendoanele de fericire, abia aștept deși în același timp simt multă anxietate da nah, aia e, alta nu-i!

Chiar astăzi am avut o discuție cu bunica si i-am spus ca încă nu sunt gata sa împachetez definitiv ca sa ma întorc acasă, încă mai citesc știrile si ma tem sa reîncep viața in România după atâta timp dar îmi este atât de dor, recunosc ca se pierde dorul asta când ajung acasă, e normal dar nu reușesc sa îmi amintesc dacă ultima data când am fost acasă, mi-am dorit sa ma reîntorc in UK. O sa văd săptămâna asta deși o sa ajung si in August vreo 20 de zile acasă așa ca sa îmi stăpânesc dorul de vara ca aici e mereu frig si ploua.

Sunt un om care face lucruri pe care le detesta, adevarul este ca nu am învățat niciodată cum se încerc sa fac lucruri care îmi plac, cum sa fac compromisuri de dragul de a face ceva ce îmi place, am făcut ce mi s-a cerut. Totul in stil comunist. Am urat școala, din prima zi am detestat-o, nu am înțeles niciodată nimic si am învățat totul mecanic, nu am dezvoltat vreun talent in anii copilăriei, nu am avut activități extracuriculare care sa îmi ajute imaginația, nimic. Blanc. L-am urat pe Mihai Viteazu cu pasiune, nu reușeam sa rețin anii in care s-a luptat el si nu înțelegeam la ce ma ajuta sa rețin asemenea detalii si iată-ma aici, atâția mar de ani mai târziu neștiind nimic despre M. Viteazu.

Matematica îmi provoca stări de voma, uram desenul si biologia dar in schimb îmi plăcea Limba si Literatura Romană, îmi plăcea Eminescu si la un moment dat știam poezia Luceafărul pe de rost, îmi place poezia aia si adoram sa fac caracterizări de personaje si rezumate si sinteze si altele. Îmi plăcea sa scriu. Îmi plăcea sa vorbesc in public. In universitate la ora de Ecologie Umană prezentasem un proiect la care al lucrat ceva vreme, am făcut un mic studiu de caz, am căutat date importante pe la biblioteca si pe website-uri si când îmi venise rândul sa îmi prezint proiectul, reușisem sa fac atenți aproape 50 de oameni gălăgios cărora le-am povestit despre casele ecologice care au in mijlocul pereților paie si care rețin caldura. Un subiect nu prea interesant dar mi-am dat silința sa îl fac cât mai interesant. Profesorul a venit la mine după proiect si mi-a spus: „Ce faci la Ecologie, Roxana?”

Aveam ochii in lacrimi, știam ca îmi spune ca trebuia sa fi ales o alta facultate: jurnalism sau literatura sau limbi străine.. Mi-am dorit mereu sa scriu acasă, am visat sa scriu o carte si încă visez dar am rămas mică visului meu, am făcut atâtea alegeri greșite si deși mereu am susținut sus si tare ca nu regret nimic, defapt regret atât de multe. Regret ca am fost cel mai imatur om posibil, îngropat in propia-i ignoranta si necunoaștere. Regret atat de mult. Regret ca a trebuit sa las Romania in spate pentru ca mie îmi place Romania, îmi place mirosul strugurilor de la Podgoria de struguri a lui tata din varf de deal, din capul satului, mâinile aspre si pline de dragoste a lui Mama Mare, garajele din tabla ieftină din fata blocului pe care ne urcam ca sa ne recuperam mingile de fotbal când eram mici, câmpiile întinse pline de spice de grâu aurii- gălbui cu maci roșii ici-colo, clinchetul grav si ușor al clopotului de la biserica care anunța ca slujba de Duminica a început, troleibuzele lungi in culori pale cu scaune de plastic rosii-cărămizii. Cerul albastru, al unei zile de August, la apus, după ce soarele a ars tot ce a prins in cale, colindătorii din seara de Ajun care mai mereu uitau versurile, ideile simpliste, mâncarea mamei, adidașii cu luminițe, viața la țara, strugurii piperați, câinele meu, sanzaienele si bucuria efemera dar existenta. Mie Romania îmi place atât de mult, Romania autentica, neatinsa, simplitatea post-comunista si aici ma refer la cum arătau casele si blocurile, parcurile, magazinele, cărțile, copertele carnetelor de note. Cred ca tehnologia asta stupida dar atât de folositoare, ne va face creierii terci in cele din urma, ne va transforma pe toți in prosti, in idioți dar deja suntem idioți, deja nu mai știm sa apreciem multe. Ne îndepărtăm de ce e frumos, de ceea ce este autentic si important, de simplitate, de capacitatea de a aprecia lucruri si de a nu le trata cu superficialitate, de începuturile oricărui om.

Eu încă vreau sa vin acasă. Eu încă cred in aripi dar așa cum viața bate filmul așa si realitatea mea cea actuala, anihilează încet orice idee despre aripi. Eu încă cred … dar nu destul.

Somn ușor.

Zona de confort.

Si-am scapat de munca pe ziua de astăzi. Dar tot astazi ma întorc la munca ca nah … tura de noapte.

Eu cred ca sunt cel mai ciudat om pe care îl cunosc, o anomalie antisociala, cu interese simple și care nu implica niciun fel de responsabilitate care sa nu poată fi luată ca atare.

Am devenit teribil de confortabila cu tot ceea ce se întâmpla in viața mea, se întâmpla lucruri care cer un minimum de calorii sa fie arse, un efort leneș exercitat iar cuvântul „durere-n c* devine încet dar sigur o definiție permanenta a ceea ce eu numesc „viața mea.” Da ma pot judeca? Da ma puteți judeca? Și dacă da, durerea-i tot acolo. Neatinsa, nemodificata și la fel de in forma ca și in prima zi a nașterii sale.

Obișnuiam sa ascult atât de tare despre ceea ce credeau alții despre mine, obișnuiam sa îmi verific Facebook-ul și sa număr like-urile, sa încerc sa pun cât mai multe detalii despre mine sa-l fac sa para cât mai interesant deși eu ca om nu sunt deloc interesantă și nici nu îmi doresc sa fiu. Obișnuiam sa caut sa creez ceva ce place tuturor și in jocul meu tâmpit am uitat sa ma întreb pe mine: dacă eu ma plac suficient încât sa îmi dau un like?

Răspunsul e foarte evident: NU.

Exista o nevoie in mine sa obțin validare, sa fie oameni care sa fie de acord cu mine, sa empatizeze cu mine, sa calce pe aceeași line cu mine, sa vadă doar ce văd eu și sa creadă ca e bine cum gândesc eu.

Un fel de Lady Gaga. Eu când ma gândesc la termenul de „fani” nu ma pot gândi decât la femeia asta care a susținut sus si tare ca îmbrăcată in carne, ea se simte bine și ca stilul ei de a se îmbracă era unul aparte. Prostii! Se îmbracă așa ca sa își facă fani, sa ii atragă, sa iese in evidentă, sa se facă auzita și văzută, mai ales. Ea era propria ei semnătura. Semnatură in căutarea validării și acceptării necondiționate a unei jumătăți din planeta.

Căutam validare mereu și cu cât mai multă validare primim cu atât mai prosti și mai încuiati ne „dezvoltam”.

A trecut perioada aia, pe Facebook mai arunc câte un selfie din an in Paste dar in schimb îmi place sa postez poze despre momentele frumoase din viața și despre călătoriile care le fac. Încă îmi place sa pot sa ii fac pe oameni sa vadă unele lucruri prin ochii mei.

Dar știu ca zona de confort și viața de pe Facebook au in comun un singur lucrur: sunt toxice. Pe Facebook areti ca ești prost și in zona de confort continui sa rămâi prost.

Cu Facebook-ul nu mai am probleme dar zona de confort e ca un viciu. N-am nicio responsabilitate, chiria, facturile și mâncarea pt mine sunt o normalitate, un fel de trusa de prim ajutor ca sa nu mor proastă. Dar atât. Nimic, n-am o factura in plus, n-am o datorie, o casa prin banca, sau o mașina la care tre sa ii fac asigurarea luna viitoare, un câine, nici măcar pisicile mele nu sunt ale mele. Nimic. 0 responsabilități și desi se simte bine sa n-ai dureri de acest gen, când le-oi avea, primul lucru pe care o sa îl fac e sa ma panichez. Acum ce?

Am devenit tata. Tata făcea doar atât cât simțea ca reușește, el nu încerca sa vadă dacă poate sa reușească mai mult și nu, nu mi-a zis vreodată sa nu fac nimic și cumva cumva comportamentul lui s-a transmis la mine. Și unii ar spune ca ar trebui sa mă bucur, alții mi-ar spune: ca sunt o leneșă iar eu îmi spun: știu, stiu asta.

Nu reușesc sa ma automotivez. Deloc. Motivația mea durează tot atât cât durează momentele mele de inspirație și gândire curată, 2 secunde, 3 cu indulgenta.

Și nu, pe mine cărțile de automotivare nu ma motivează, bă mai mult, ma enervează și nici măcar nu am răbdare sa le citesc. Nici oamenii nu ma motivează, eu fac multe lucruri pentru ca vreau sau ca trebuie și nu pentru ca îmi doresc, le fac mecanic, le fac ca așa ar trebui deși nu-mi spune nimeni dacă trebuie făcute sau nu. La munca când merg o extra mila e fie din cauza ca am dormit suficient și am energie, fie am băut cafea și am suficientă energie, fie sunt plictisita.

Nu-mi spun: „ei astăzi, ma duc o mila extra și fac asta ca e bine”. Nu-mi spun ca îmi vine in minte imediat: „da e treaba ta sa faci asta? Te bagi ca foaia de dafin in fasole!” Și poc dau înapoi. S-a dus dracu kilometrajul.

Or suna amuzant dar am ajuns intr-un punct in care nu îmi mai place zona asta de nimic și încep sa ma plictisesc și trag speranța ca încet încet din plictiseala asta se vor naște niște dorințe random.

In concluzie, de nevoia de validare am scăpat, exista foarte, foarte, foarte putini oameni de la care aștept validare și de obicei ăștia sunt oamenii pe care eu ii iubesc. Oamenii sunt liberi sa dețină păreri despre mine și despre orice legat de mine dar eu dețin dreptul de a alege ce sa ascult și ce sa arunc la gunoi.

Despre nevoia de validare o sa mai vorbesc intr-o alta postare ceva mai mult.

Iar intr-o concluzie finala vreau doar sa va spun ca validarea fata de voi ar trebui sa vina de la propria voastră persoana și nu de la altcineva, social media e al doilea cel mai eficient instrument de îndobitocire a omului modern și chiar și comunistii au învățat sa dea „share” iar zona de confort nu te ajuta sa crești. Perioada de creștere nu se referă doar la 0-18 ani ci se referă la perioada „0 – e timpul sa mori”. Creșterea ar trebui sa fim intr-un continua și desigur pozitiva. Acum ca sunt in căutarea detașării de zona de confort, un singur lucru am învățat: sa nu fiu niciodată mulțumită de mine însămi, sa vreau sa cresc mereu. Improvment continuu. Dar ii atâta de greu dar candva, curând și nu „în cele din urma”, sper eu ca voi reuși sa schimb ceva.

Și acum ca am vorbit despre mine mai mult decât Aristotel, va doresc un Weekend plăcut și sa tot fie o primăvara cu cântece suave de ciori și mult soare pe cer!

Ma pun la somn. La confort cu mine!

19:52

Gatita, m-a tolanit pe pat in uniforma de o port la munca. E plina de par, sunt mama adoptiva a doua pisici paroase si pufoase. Mai am putin pana sa merg catre autobuzul murdar care ma duce la munca. Nu reușesc sa ma adun psihic zilele astea, adun din camera, îmi adun posta, îmi adun Șosetele de pe jos dar nu și pe mine, pe mine nu ma pot aduna, sunt distrata iar mintea mea e disproporționată și bucăți mari din ea sunt in locuri diferite, momente diferite, traind diferit.

Plec la Amsterdam poimâine așa ca sa ma mai adun și sa mai uit ca sunt alte lucruri de care ar trebui sa ma ocup și de care nu vreau sa ma ocup.

Trebuie sa găsesc „linge-tot” roller-ul ăla pe undeva ca da scap de parul de pe fusta. E atât de frig afara încât sentimente profunde de „nu te du astăzi la munca” răsar in mine și sunt atât de intense ca mai ca îmi vine sa ma întorc acasă din stația de autobuz și sa sun sa le spun ca astăzi nu vin la munca pentru ca astăzi simt ca mor. Pentru ca asta simt, curand o sa călătoresc acasă si din diferite motive exaltarea mea cum ca o sa îmi văd din nou țara este complet inhibata și ” asurzita” de o agonizanta anxietate. Cel mai extrem sentiment al meu care putea sa ucidă bucuria de a ajunge acasă … anxietatea.

19:41. Am autobuzul la 20:12, ultima seara de munca mi se pare cea mai frumoasa și mai eliberatoare, am 4 zile libere după.

Îmi doresc o tigara sau doua și un somn lung și odihnitor, o sa fiu ca noua după, nu va mai exista niciun sentiment de anxietate. Ce mică sunt ca om, nu știu nimic iar tot ceea ce știu nu imi folosește la nimic.

19:46 Katie Herzig – Holding us back. Mi-e dor de trecut, de tata și de Iulia, in rest nu îmi mai pasa de nimic. Dar doar astăzi. Astazi sunt obosita și copleșită. Mâine e o noua zi ei e obligatoriu sa fie mai buna ca cea de astăzi.

Pentru tot ceea ce am, sunt recunoscătoare. Încă nu m-am împăcat cu ceea ce am pierdut, deși … nici nu cred ca ma voi împăca vreodată.

Noapte buna,

Roxana

Acasă.

Mi-am pierdut inspiraţia de când m-am mutat în Anglia, aici mintea mea nu recepționeaza nimic care sa aduca măcar puțin a imaginație. E un alt fel de tărâm, unul cu care eu nu mă pot conecta, nu pot să mă ”blenduiesc” cu el. Acasă, locul ăla frumos unde pot să scriu. Acasă e nenea ăla, om al străzii care iși vinde colecția de cărți pe micuța stradă față în față cu teatrul din Sibiu. Mi-am cumpărat cele mai frumoase cărți de la el cu 3 lei, Jane Eyre – Ch. Bronte. Parcă acum regret că nu i-am dat mai mulți bani, mi-a vândut cea mai frumoasă carte pe care am citit-o vreodată. Troleul care arată mereu ca un virme gata gata să se rupă de la jumătate, mâncarea mamei, camera mea, străzile copilăriei pline de zăpadă pe timp de iarnă și scăldate în cea mai dogoritoare căldură pe care am simtit-o vreodată pe timp de vara… prietenii. Stația de tren de la Blaj. Când eram mici am călătorit foarte mult cu trenul la bunici, simțeam mereu o pasiune pentru a admira gara din Blaj cu clădirea ei mică unde se vindeau bilete,  cu băncile fără spătar cu doar 4 bucăți de lemn nu prea late, bătute în cuie, în ciment. Gara era simplă, de pe bănci puteai admira câmpii întinse brăzdate de dealuri verzi și podgorii. In spatele băncilor erau câțiva copaci amețiți care oferau puțină umbră, ne ghemuiam pe bancă cât mai aproape de copac ca să stăm la umbră și ne pierdeam în vise, în gânduri, în trecut, în viitor dar niciodată în prezent.

În colțul drept de sus se vedeau dealurile de pe lângă satul bunicilor, câtă fericire când mergeam acasa la ei, cât dor. Venea trenul, îl vedeam din depărtare, era foarte cald iar imaginea trenului era distorsionată din cauza caniculei. Măgăoaia albastră se apropia bleagă și chiar înainte să oprească în gară, trăgea omulețul ăla mic din locomotivă de ”clanxon”. Îmi tremurau genunchii ca la proști asa mă speriam. Era cald în tren, cald afară.

” – Mami, când pleacă ?

– Imediat mami, imediat!”

Nu pleca, măgăoaia nu pornea nicicum, era clad. Când pornea, ne lipeam fețele de fereastră și priveam relieful atât de primitor de la sat, prima stație era a noastră, de multe ori bunicul era în gară, ne aștepta să ne ajute la bagaje. Bunica era acasă, era toată o fugă, când în dreapta, când pe stânga. Își exprima dragostea prin mâncare, ne gătea ce voiam noi. Ne întreba mereu ce vrem, era mâncare deja gătită dar mai gătea în plus în funcție de preferințele noastre.

Cred că ar fi o durere teribilă să nu mai pot într-o zi să îmi amintesc, să nu mai pot să mă transpun înapoi în timp atunci când mi-e dor, să nu mai pot să retrăiesc din nou acele sentimente, vibrații și bucurii.

În rest … mi-e dor de casă, de acasă, de țara mea, de vara de acasă și de câmpiile întinse și dealurile verzui care lucesc mândre în mijloc de vară.

Abia aștept să ajung acasă.

Xx,

Roxi.

Mi-i rau de la sarmale

Glumesc, glumesc, zic eu cu o voce de om plictisit! N-am mai mâncat sarmale de pe 24.

M-am zbenguit ca un peste orfan înainte de Crăciun, ca la acest moment după ce aceste sărbători consumeriste superbe au trecut: sa fiu plictisita de moarte!

Vorbeam cu prietenele mele și le-am spus ca am nevoie de ceva excitant in noul an, ceva care sa ma facă sa ma trezesc cu drag, dimineața, fără sa fie necesare alarme setate la fiecare 15min și zău de am găsit ceva!

Vine ziua mea in 2-3 luni dar încep sa privesc zilele de naștere ca pe ceva teribil de plictisitor când vine vorba de sărbătorit. Plec la Roma și Edinborough .. hmm asta mai merge dar care ore suplimentare mai bag eu pt astea doua călătorii … uh au uh dureros!

Yoga! Dar cum mi-oi îndoi io stalpii mei de înaltă tensiune – habar nu am! Meditație! Ceva interesant dar eu și când mănânc ma grăbesc și atunci ma întreb cum am sa reușesc sa meditez fără sa simt cum timpu’-mi sufla-n ceafa aer de „da hai odată mai femeie! Repede! Hai!”.

Nu am destul capital ca as împacheta și as porni către Vietnam, Thailanda, Japonia și alte locuri frumoase.

M-am gândit sa ma mut in Malta, e o insula micuța înconjurată de apa, ar fi perfect sa trăiesc puțin la margine de ocean … dar toate job-utile cer limba Malteza și îmi este imposibil sa mai înghesui încă o limba straina in creierul meu ticsit de gânduri exagerate.

Acum ma uit pe Netflix la „Centralistele”, ma gândesc cu groaza la frigul care vine in următoarele 3 luni. Mereu îmi este adormita mintea in aceasta vreme, detest frigul cu atâta ardoare, m-as duce departe … foarte departe.

Pana atunci, încerc sa ma întorc din nou in lumea scrisului dar stau atât de prost cu inspirația. Postul asta a fost de „Hei am o idee! Nu, nu ai! Îți tai craca de sub picioare!” Am tăiat craca oricărei idei care mi-a răsărit in cap!

Voi nu va plictisiți?

Nani bun!

Coroniță de Crăciun

Aș scrie cu condeie argintate și-aș trimite scrisorile toate catre mine, către ceea ce am fost, către ființa mea cu mult mai tânără, aș încerca s-o opresc în loc pe fata aceea mică și neștiutoare dintr-un oraș industrial plin de succes în vreme comunistă și o epavă tristă în vreme post-comunistă.

Argintate sau nu condeiele, scrisorile nu se pot trimite înapoi în timp, nu mai ai cui, nu-ți mai răspunde nimeni, eu nici acum nu am răspunsuri la întrebări care mă privesc dar iată-mă aici, înainte de Crăciun, cu lacrimi în ochi, încercând să mă duc înapoi în timp ca să retrăiesc măcar cu ochii închiși ceea ce a fost cândva și n-are să mai fie niciodată.

Am scos hârtia îngălbenită din cămară pe care stăteau cofragjele de ouă și cu un pix albastru de 1 leu de la Magazinul Universal din colț, am scris o scrisoare scurtă pe care n-am să o citesc niciodată.

Ia haida, ia loc și taci că numa plângi, una întruna! Ce-ai iară? Gata, e doar o vânătaie, ”echimoză” cum ai să o numești peste ani când ai să te mai deștepți! Nu mai plânge pentru orice prostie că Dumnezeu nu-ți adună lacrimile la inventar și mai apoi pentru că ai vărsat prea multe te răsplătește cu bunătate așa cum crezi tu, prostănaco! Spune-i tatălui tău că îl iubești chiar dacă uneori vrei să-i mai arunci câte un ou de găină ”proaspăt” clocit după ureche, învață de la mama ta cum să faci cozonacul cu nucă moale și pufos și lasă televizorul în pace! Ăla nu ți-e prieten, te face mai proastă! Pleacă de acasă, știi că poți să muncești, du-te.. cât mai departe, învață mereu, dacă școala s-a terminat asta nu inseamnă că poți să stai moartă întinsă-n pat toată ziua, nu e nevoie de un profesor ca să înveți zi de zi! E nevoie să ai mintea deschisă între atâtea lucruri închise și de-or fi să caute să-ți închidă mintea ca pe a lor, fugi mâncând pământul dar nu prea mult că faci pietre la ficat!

Dacă ești încă acasă, uită-te la părinții tăi cu drag, astăzi, maine și în fiecare zi pe care o mai ai cu ei pentru că ai să înveți curând că într-o zi tot ce-ți mai rămâne de privit sunt imortalizările în alb-negru. Ingroașă-ți pielea caci doar ăia cu pielea groasă și de nestăvilit, rezistă. Nu plânge în fața nimanui decât în fața ta și a lui Dumnezeu, iartă … și niciodată să nu păstrezi ură în suflet pentru nimeni că nu-i pedeapsă mai grea decât să trăiești plin de ură într-o lume plină de ură. Vorbește-le celor dragi mereu, sună-i mereu și răspunde la telefon când te sună cineva pentru că săptămâna viitoare nu există până ce nu o treci pe toată de la cap la coadă! Banii mulți micesc mintea, răcesc sufletul și lâncezesc trupul, un om are nevoie de foarte puțini bani ca să aibă grijă de persoana sa.  Un om are nevoie de natură, dragoste, muzică, ciocolată, soare, oameni, bunătate, împăcare sufletească, cărți, echilibru și respect ca să fie fericit. Cu cât ești mai bogat și mai avar, cu atât ești mai mizerabil și mai înconjurat de lupi și hiene! Să nu faci niciodată din bani un scop în sine, să cauți echilibrul în absolut tot ceea ce îți place și reține că nu tot ceea ce îți place este sănătos sau pozitiv! Învață să faci diferența! În rest … o să fie tot mai greu și o să-ți fie tot mai greu, oprește-te cât poți și bucură-te de cei care există și te iubesc, nu profita de nimeni și nu te mai încrede în ziua de mâine cu atâta siguranță, ziua de mâine este una dintre cele mai mari incertitudini ale lumii, după ea urmând dragostea! Ai grijă de prietenii tăi, respectă-i pe ei cum te respecți pe tine insuți chiar și mai mult și dă-ți papucii jos înainte de a intra în orice casă! Lasă loc de ”bună ziua” și nu fi mânioasă, să cumperi multe flori pentru cei pe care îi iubești! Iar pe viitor dacă are să te doară inima atât de tare încât n-ai să-ți mai dorești să respiri, pune-te în pat și dormi puțin, demonii vin odată cu întunericul dar tot cu ajutorul întunericului poți scăpa de ei! În rest, caută să nu rămâi proastă!”

Astăzi am fost în pădure și-am cules cele mai frumoase crenguțe de brad și-am făcut împreună cu gazda mea cea mai frumoasă coroniță de Crăciun, apoi am mâncat mâncare tailandeză, ne-am uitat la un film, am fost la sală și ne-am bucurat de o ultimă zi liberă! Cred că greșesc … cred că mai am mâine una!

Plănuiesc să mai scriu, vreau să scriu câteva recenzii de carte, recenzii de film, poate câte ceva despre călătorit, câteva ”file” personale ș.a.m.d.

Să tot avem zile de poveste sau de gazetă, de can-can sau mai știu eu, de ”The New Yorker”!

 

Regreta

Astazi în timp ce mă plimbam prin ploaie…. mint, în timp ce mergeam la magazin să cumpăr înghețată și mozzarella, am văzut pe răul care străbate cartierul meu o Regretă de toată frumusețea și m-am oprit sub umbrela mea ieftină și-am privit-o cu o curiozitate intensă.

Ce făcea acea Regretă în rău pe o asemenea ploaie? Regreta părea tristă, stătea când cocoțată pe piciorul stâng când pe cel drept, avea penele gri și părea că-i udă leoarcă, ceea ce e și normal dacă mă întrebați pe mine. Afară ploua cu găleata iar eu m-am oprit văd o Regretă gri. Am vrut să o întreb dacă e bine dar mi-a fost teamă că nu înțeleg Regreta pentru că eu n-am avut nimic de-a face cu Regretele până într-o zi. Mi-am făcut curaj și cu adidașii mei uzi am înaintat către Regreta întristată. Și-a deschis larg dintr-o dată aripile și mai apoi și le-a înfășurat în jurul trupușorului ei plin de apă de ploaie. M-am dat un pas inapoi și cu o ezitare incredibilă am întrebat:

  • Doamna Regretă, sunteți bine? De ce stați în râu pe o ploaie turbată ca asta, zic eu curioasă în timp ce mâna dreaptă îmi dârdâie pe umbrelă din cauza frigului.
  • Domnișoară. zice ea în timp ce-și vâră ciocul sub pene parcă căutând să-și găsească pulsul ca să afle dacă e încă în viață sau nu. Apa o avea până la pe la genunchii ei de regretă.
  • Mă iertați, domnișoara Regretă dar ieșiți din apă că o să faceți apă la jumătatea grisinelor dumneavoastră și mai apoi vă treziți cu reumatism. Se uita la mine cu niște ochi mari și triști, nu știam ce să mai fac să o conving să nu stea în râu.
  • Nu-mi pasă, nu-mi mai pasă deloc, zice ea privind râul cum curge pe lângă grisinele ei. Viața de Regretă e prea grea.
  • Dar de ce spuneți asta?
  • Ieri cea mai bună Regretă a mea se giugiulea cu fostul meu Regret în mijloc de mlaștină și au crezut că nu-i vede nimeni dar sălciile de le serveau drept cortină erau bătute de vânt când la stânga, când la dreapta, dezvăluind relația lor nerușinată de Regrete. Mă uitasem la cea mai bună Regretă a mea și dintr-o dată a devenit pentru mine o străină, eu speram să mă mai împac cu Regretul și să facem pace, să ajungem la același numitor comun prin înțelegere și comunicare eficientă dar nu, Regretul meu drag sau mai bine zis, fostul meu Regret era pe un pat de mlaștină făcâdu-i Regretei mele cele mai bune, grisinele să-i tremure. Urăsc Regretele când mă trădează, le detest, câteodată egret să fiu Regretă pentru că simt că e în zadar. Am cunoscut atâtea Regrete la viața mea și marea majoritate m-au trădat, mereu mi s-a spus că sunt o Regretă frumoasă dar cred că sunt prea bună cu celelalte Regrete și de asta sunt atât de predispusă trădarii. Așa că nu mai vreau să trăiesc, viața de Regretă nu mai contează pentru mine și o să rămân în râul ăsta plin de apă până ce o să mor înecată.
  • Haideți domnisoara Regretă, nu fiți copil, dar știți dvs. câți Regreți ar da o aripă de-a lor ca să aibă o Regretărie fericită cu dvs. și mulți Regreți micuți? Vă dați bătută așa ușor pentru un amărât de Regret? Nu merită, vă spun eu, Regretele nu merită. Așa că uite, vă întind mâna asta fără umbrelă iar dacă-mi întindeți o aripă, eu vă scot afară din râu dar grăbiți-vă că plouă tare și se umflă râul ca vezica după bere.
  • Dar ce e berea ? zice ea timidă și cu ochii înlăcrimați.
  • Un lichid galben care miroase urât. Haideți vă rog, nu stați acolo, nu puteți să muriți din cauza unor amărâte de Regrete.

Mi-a întins o aripă și am tras-o afără din apă, am pus pentru câteva minute geaca mea pe corpul ei plăpând ca să se încălzească și și-a pus capul în pământ și a plâns. A plâns pentru toate Regretele din viața ei, a plâns pentru fiecare Regret apărut care i-a tulburat calmul și mintea și am rămas acolo în ploaie. Și-a șters lacrimile ei de Regretă pe aripile gri, murdare, a inspirat adânc, mi-a dat geaca, și-a deschis aripile și când să zboare s-a împiedicat de pod și a căzut în apă și a murit ca proasta. Săraca Regretă. Am mers mai departe după înghețată și mozzarella.

MORALA?

La ce? Nu este nicio morală, e Egretă nu Regretă iar eu nu vorbesc cu păsările dar chiar am fost azi și mi-am cumpărat înghețată și mozzarella.

 

 

Tu unde ai vrea să pleci și cine nu te lasă să pleci ?

Nu-ți dorești uneori să-ți faci un bagaj mic, să iei câțiva banuți în buzunar și să-ți pierzi urma prin lume? Să cunoști oameni cu mai puține prejudecăți decât au cei din jurul tău, să cunoști oameni care au mințile deschise iar obturarea gândurilor lor este inexistenta, să cunoști noi culturi și noi moduri de a trăi, să mânânci mâncaruri a căror nume nu-l poți pronunța, să citești într-un tren care face slalom printre munți și păduri inghesuite, înverzite, să trimiți cărți poștale acasă în care să-ți anunți familia că Argentina e frumoasă și la prânz ai mâncat greieri prăjiți în ulei de cocos, Mexic miroase a tequila, Parisul e plin de croissante, în Barcelona nu sunt copaci care să te ferească de căldură, că ți-e bine și că nu ești pregătit să ajungi acasă, că încă mai ai de cunoscut și învătat. Că viața nu e doar o linie dreaptă, un carnagiu al rutinei, aceeași hârtie albă de împachetat sandwich-urile în fiecare dimineață.

Nu vrei să pleci niciodată ?

Există atâta frumusețe pe pământul ăsta iar zilele astea am învățat că dacă vrei niciodată nu e prea târziu, încă visez să ajung acolo unde nici o lume nu se aseamană cu cealaltă, să văd oameni care au mâinile la fel dar care construiesc diferit, să adorm într-o cameră de hotel pentru a mă trezi dimineața să încep să explorez frumusețile și secretele unui nou loc, unui nou oraș pe care în trecut l-am văzut la TV ca mai apoi, când nu credeam că e posibil, să-l văd în fața ochilor mei și nu zugrăvit pe o bucată de sticlă din care ies două cabluri, unul care se conectează la prinză și unul pe care eu il văd interminabil.

N-ai nevoie de curaj să vezi lumea, o doză de prostie, niște bănuți, încălțări comfortabile și un ghiozdan cât casa in care să încapă strictul necesar (placa de păr nu face parte din strictul necesar) și multă pasiune. De curaj ai nevoie doar atunci când încerci să lași în urmă un trecut apăsător și asta pentru că trecutul fiecaruia dintre noi este istoria noastră scrisă. Nu există istorie uitată decât dacă se vrea cu adevărat să fie uitată. Trecutul e atât de complex și de diferit față de viitor, poți să privești cu ochii luminați viitorul dar întunericul apare dacă nu știi să faci același lucru cu trecutul. Când ajungi să faci pace cu trecutul, să nu-i mai dai voie să-ți guverneze viața, să inveți că regretele cu privire la trecut sunt inutile, abia atunci viitorul va fi ceva mai blând. Caută locul unde simți că aparții cu adevărat și nu mai pleca de acolo, ești liber să nu pleci și să ajungi când vrei.

X, R

Fragmente de trecut.

M-a cam lovit postarea și grămezi de gânduri mi-au împânzit mintea cerându-i să exprime în cuvinte multitudinea de grămezi apăsătoare de născociri. Născociri adevărate. Îmi amintesc perfect cuptorul de piatră, gălbejit, ba chiar având puțină culoare asemeni cărămizilor, mătura mama Tore în jurul lui mereu, lângă stătea mereu un vas de tablă cu apă, maro în afară și alb înăuntru și lângă el se bucura de prezența noastră a copiiilor, un câine. Elibera bunica câinele, aduna orice-i stătea în cale și elibera zona ca să nu trebuiască să se gândească la capcanele de pe pământul acoperit cu un nisip fin ca praful. Își sufleca mânecile la cămașa albă și își dădea ”cheptarul” jos, năframa neagră cu ciorchinei de struguri pe ea o prindea la spatele cefei de parcă își punea coroană și după ce tata punea ”troaca” pe suporturile de de fier se apuca cu mâinile ei vânjoase să introarcă aluatul de pe o parte pe alta. Nu făcea asta decât dimineața devreme până ce soarele nu reușea să-i lovească spinarea cu flăcările lui. Într-o ”tipsie” neagră ca tuciul și rotundă arunca câteva mâini de aluat, îl distribuia egal în toată tava cu dosul degetelor, îi făcea o cruce cu mâna dreapta și punea tava pe o paletă de lemn cu o coadă imensă albă pe care o împingea până în străfundurile cuptorului și de acolo mirosul de pâine călătorea prin curte și pe ulița satului în jos trezind în oamenii flămânzi dorința de a mânca oțâră de pita de casă abia scoasă din cuptor. Scotea pâinea din cuptor neagră ca noaptea și cu un sucitor lovea coaja arsă în încercarea de a o desprinde de pe suprafața pâinii. Ținea pâinea cu prațul stâng și în mâna dreaptă ținea sucitorul, brobonele de apă apăreau pe fruntea ei, își împingea burta în față de parcă încerca să-și sprijine greutatea de spatele propriu. După ce scăpase de coaja neagră aveam în fața ochilor ditamai maldărul de pâine, bunica spunea că pâinea e frumoasă dacă e mare și aurie și tot mereu pâinea ei era mare și aurie. Pâine frumoasă.

Mama mare avea o candoare și o căldură de nedescris în ochi când își întindea brațele grăsuțe în care ținea o bucată de colac proaspăt scos din cuptor către noi, cuptorul ei mare și alb a lucrat din greu ca să hrănească gurile noastre. Mi-o amintesc dimineața la mijloc de iarnă cu cât drag împărțea bunătățile de le cocea în cuptor și cum mâinile ei iuți scoteau repede bunătăți prin care își exprima bucuria și fericirea pe care o simțea atunci când îi călcam pragul. Draga mea bunică, cum i-au strălucit ei ochii când am vizitat-o ultima dată, cum din golul născut din durere s-a umplut pentru câteva secunde când își exprima ea în cuvintele ei greoaie fericirea pe care o simțea că mă vede.

Am să iau cu mine în mormânt privirea ei, copleșirea cu bunătăți de parcă aș fi o regină și ea supusa mea, mulțumirile pentru felicitările pe care i le trimit și dojenirea de după pentru cheltuirea bănuților mei pe care ar trebui să-i strâng nu să-i cheltuiesc pe ea. N-am vorbit de cum a fost acasă dar a fost cum nu a fost niciodată, mi-am stăpânit dorul nebun de casă, mi-am îmbăiat ochii în mulțimea peisajelor desenate de călduroasa vară, am sărutat creștetul frunților bunicilor mei, am îmbrățișat prieteni dragi și frumoși, am citit și am purtat conversații din care n-am înțeles nimic cu oameni străini. Toată lumea mi-a spus să nu mă mai întorc … Bine a fost acasă, binecuvântate zile îmi lasă Doamne Doamne când pot îmbrățișa ceea ce iubesc.

De ce am scris despre bunicile mele și despre cuptoarele de pâine de la țară ? Postarea o dedic lui Sanda. Nu ți-am oferit prea multă încurajare pentru că pe undeva nu prea îmi funcționează creierul bine dar sper că bunica ta dragă are să fie bine și tu pe lângă ea, să ai încredere și să te rogi pentru zile fericite. Eu vă doresc amândurora tot ce e mai bun.

Să o săruți pe frunte și să o imbrățișezi.

Xx, R

Caută să ai timp.

Ah … de când n-am mai scris. N-am avut timp, scuza asta uneori mă macină dar tot o folosesc că prinde bine la orice.

”N-am timp să te văd la o cafea că … , n-am timp să sun ca stii si tu am aia aia aia de făcut … , n-am timp să vin că stii cum e … .” Și când mă gândesc că timpul nici măcar nu îmi aparție ci eu aparțin timpului: ”timpul să mor”. El are tot ceea ce sunt eu, el îmi poate decide viitorul și prezentul, timpul are puteri de uriaș, fiecare părticică funcționabilă din mine, fiecare sentiment se desfășoară de-a lungul unei anumite perioade de timp, acțiunile de orice fel se măsoară cu ajutorul timpului, așa apare organizarea. Organizarea a ceva ce nu-mi aparține, ceva ce începe de la 1 la 10 ca la un moment dat să ajungă la 10 și mai apoi, înapoi la 0. Acel 0 care cândva mi-a luat ceva pentru care eu nu am avut timp. ” O sun săptămâna viitoare ” , ultima oară când am sunat mi-a intrat căsuța vocală pentru că telefonul era închis, un telefon care nu mai funcționează.

N-am să vă țin o lecție despre cum să ai timp pentru că nu am timp, pentru că trebuie să dorm curând, pentru că sunt obosită, pentru că deși am fost activă toată ziua, am plans aproape mereu, pentru că eu cândva, n-am avut timp și acum că am timp (mințisem iniția cum că n-am) simt că sentimentele mele măsurate cu ajutorul timpului sunt cumva dureros de interminabile, extinse, ca o smoală în care mă adâncesc dar de data asta smoala nu se cântărește decât în timp. Câteodată când mă doare sufletul, ziua mi se pare interminabilă, noaptea o corvoadă iar mintea un dușman smintit care face scandal fără încetare.

Mi-aș fi dorit să mă nasc și așa cum îmi știu data nașterii, așa să-mi știu și data trecerii în neființă. Dacă era să mor copilă fiind, mi-aș fi petrecut toate zilele jucându-mă și mâncând ciocolată, m-aș fi dus mai mult cu tata la întors fânul, aș fi stat cu picioarele pe iarba moale și proaspătă a lui Aprilie, bucurându-mă de gâdilitul plăcut al acesteia, m-aș fi uitat la desene animate cu ursuleți care explorează pădurile, aș fi ținut-o pe mama de mână când trecem strada că ăla-i momentul în care mama protejează cu toată ființa ei, cu toată dragostea și credința ei, n-aș mai fi plâns la masă că sunt mofturoasă, aș fi făcut mamei felicitări pentru prăjitură și pentru rochii tot mereu.

Dacă aș fi murit tinerică, înainte să plec, aș fi furat săruturi nevinovate baiatului de mi-a furat inima și căruia mi-e rușine să-i mărturisesc că are ceva ce-mi aparține, aș fi invațat de la mama cum să fac sărmăluțe și cum să bat frișca de casă, aș fi mers la bunici mai mult ca niciodată să-i ajut, aș fi călcat aceleași drumuri pe care le-au călcat prietenii mei doar ca să ajung la ei și să-i îmbrățișez și să râdem chiar și atunci când nu-i nimic amuzant, când ești tânăr ai mai multe drepturi comparativ cu perioada de adult, când ești tânăr poți să râzi chiar dacă nu-i nimic amuzant pentru că viața oricum nu e amuzantă decât dacă nu încercam noi prin puterile noastre să o vedem amuzantă dar copiii au voie să râdă mereu, ăsta e dreptul lor fundamental care ar trebui respectat pe deplin și asupriți și grav învinovățiți trebuie să fie cei care aduc lacrimi pe obrajii nevinovați ai copilăriei.

Dacă aș fi murit pe la 35-40 de ani, înainte să mor aș fi cumpărat carți și-aș petrece zile întregi fixându-mi ochii pe paginile albe-gălbui în căutarea paradisului, a altor vremuri, în căutarea iubirii care nu rănește și pe care nebunul o iubește, iubirea aceea care-ți coordonează inima când pe munții înalți, când pe poteci, când în gropi abisale, îngropate în întuneric, exact același întuneric care avea să-mi înghită simțurile o dată cu trupul. Aș fi mâncat ciocolată fără să mă simt vinovată, fără să mai număr caloria și dupa aceea s-o regret amarnic, aș fi făcut pace cu cei cu care sunt în război, l-aș fi căutat pe Dumnezeu și i-aș fi spus că nu regret nimic, că îndrăgesc fericirea dar ador liniștea. M-aș fi plimbat cu trenul ăla albastru în care te lasă controlorul să stai așezat pe scări în timp ce brațele și picioarele îți sunt încolăcite în jurul barei, ca să mai simt o dată adrenalina vremurilor de demult și să mai pot privi o dată apusul de pe scările de tren. Aș fi copt o pâine undeva la țară într-un cuptor de piatră, aș bate-o de coaja neagra iar mai apoi aș rupe din ea și-aș da la tot omul care n-a mâncat în acea zi. Aș fi făcut toate lucrurile necesare desfășurării vieții de zi cu zi, pe care detest să le fac (ex. călcatul), aș fi spus lumii că nu-i pentru totdeauna despărțirea, timpul trece, noi însă ne uscăm, ne veștejim.

Dacă aș fi murit foarte bătrână v-aș spune înainte să mor să căutați să aveți timp, să sunați chiar dacă vreți să spuneți că nu aveți timp pentru că dacă traiți 100 de ani cu regrete e mult, e o grămadă de timp. Până acum 4 ani n-am avut niciodată regrete iar acum ele sunt mașina mea de măcinat.

 

Vă ador îngerii mei,

Roxana

Mai vino-n vis …

De-ar fi pamantu’-a meu,
L-as da pe-un vis cu tine
Da nu-i pamantu’ meu
Te rog, mai vino-n vis la mine.

De-as stii ca acest pamant
Te-aduce iar la mine
L-as cuceri pe tot
Doar sa te vad pe tine.

Si cand o fi intalnirea,
Oi plange cu durere,
Caci voi stii ca-i un vis
Care la rasarit va piere.

Iar crancena durere,
Din pieptul meu stricat,
M-or duce langa tine
Cu-un simplu vaietat.

Si-atunci pamantu asta,
Nu-mi va mai folosi,
Pentru c-ai sa fii cu mine
Si-n noapte si in zi.

Si eternul fericirii,
Va face lumea vie,
Si moartea asta crunta
Va fi doar bucurie.

 

Iulia Schiau 03.1998-09.2014

Chaos

” Din chaos Doamne-am apărut

Și m-aș întoarce-n chaos,

Și din repaos m-am născut,

Mi-e sete de repaos. ”

M. Eminescu

Cred că niciodată nu am simțit nevoia cum simt acum, să iau loc și să respir. Da! Să respir în mijlocul haosului pe care l-am creat involuntar, să imi dau voie să înjur, să plâng, să țip … să îmi dau voie să simt sentimente pe care le-am reprimat din cauza faptului că nu am vrut ca ele să umbrească educația de care dau dovadă în mod normal. Pentru că în mod normal nu țip, nu strig, nu mă cert și nu-mi agreg persoana în niciun fel de polemici dar de data asta am simțit nevoia să mă cert.

Să le spun celor care n-au jucat cum trebuie că m-au făcut să-mi pierd cărțile, să le spun că acum jocul ăsta mă face să transpir, nu mă lasă să dorm noaptea, nu mă lasă să gândesc ziua. Dar am înjurat, am scos birjărița din mine și am înjurat pentru că oricât de zen aș fi, oricâte lumânări parfumate aș aprinde și oricâte băi cu mușețel și alte plantule aș pune în apă tot nu pot să ascund sentimentul de furie.

Totuși, în viziunea mea, sentimentul de furie se naște din cel de neputință și asta pentru că atunci când nu reușim să schimbăm o situație care nu ne place, ne infuriem. Dincolo de furii și de stări ”birjărești” am simțit nevoia să pun totul în ordine, să mă așez la birou și să scriu ceea ce vreau să fac în următoarele zile, să calculez un buget, să plănuiesc ce să gătesc, unde să merg și de ce, ce să cumpăr și de ce. Spontaneitatea e incredibilă, e o stare de exaltare frumoasă, îmbibată în adrenalină densă dar uneori prea multă spontaneitate creează haos, îndoieli și situații dificile.

Așa că am tras linie, mi-am setat scopurile, mi-am plănuit mișcările pentru că există o oarecare siguranță în a-ți pregăti următoarea mișcare așa cum există o siguranță liniștitoare când ai un plan B, bine pitit în spatele planului A. Trebuie să învățăm să prioritizăm lucrurile importante și să le lăsăm pe cele mai puțin importante la urmă, este necesar să înțelegem că noi înșine trebuie să avem prioritate pentru că dacă noi nu ne facem pe noi înșine prioritari, atunci cine o va face ?

De două zile am reușit să fac ordine în haos și se simte bine, altfel vezi lucrurile după un somn liniștit, după o conversație cu oameni care îți pot deschide mintea, după o zi în care telefonul sau social media au fost lăsate deoparte.

Dacă și tu nu mai poți, în loc să disperi, caută natura problemei tale și încearcă să o rezolvi atunci când nu stau așezați, îngrămădiți nori negri ca tăciunele, deasupra minții tale. Ia o pauză, înlătură oamenii toxici de lângă tine, întreabă-te ce vrei și cum poți obține ceea ce îți dorești, citește, fă sport și să nu uiți că totul e temporar.

Apropo … cărțile sunt miraculoase! Nu cele de joc, alea de le iei în mână și au pagini fine și albe și miros de bibliotecă veche din școala generală. Mulțumesc mâță pentru carte!

 

Seri de Aprilie liniștite vă doresc,

R.

 

Ești bogat? De care bogat ești?

O să mor plictisită, sunt sigură.

Îmi holbez globurile oculare la această pagină de ”hârtie” electronică sperând că o să devin inspirată și am să scriu cea mai interesantă postare de pe internet. Inepții! Nu pot să scriu cea mai bună postare de pe internet pentru că mi-e lene și pentru că mental nu sunt pregătită să devin bogată, financiar sunt pregătită de dinainte de revoluție, de când eram o idee. Dar să fii bogat implică prea multe lucruri deranjante. Trebuie să alegi între materiale precum mătasea pură și dantelă, între piele de crocodil pe ciocatele de toamnă și blană de girafă cu alb electrizant pe jos lângă măsuța de stejar masiv vechi de când se plătea chirie pe peșteră, trebuie să alegi între caviar la cină și rechin ciocan sau carne de vacă bio cu iarbă verde pe deasupra gătită medium/rare cu sânge albastru regal . Prea complicat … ! Pita cu slănină nu mai poate fi consumată că mai apoi ți se aruncă că ai gusturi proaste de la țară, trebuie să uiți de zacuscă, trebuie consumată doar mâncare care nu are coloranți, grăsimi , e-uri, b-uri, c-uri, d-uri, â-uri, ț-uri și ale litere aparținând alfabetului, plus cifre, operații cu două necunoscute, chiar 3 dacă ai destulă energie.

Să fii bogat înseamnă să mănânci pita cu slănină și zacuscă, înseamnă să ai cărți să citești după pofta inimii, înseamnă să ai cafea dimineața când abia te poți ridica din pat, înseamnă să ai un telefon fix care sună că sunt prieteni care te caută, oameni care te iubesc și te stimează și mai ales oameni cărora le e dor de tine. Să fii bogat înseamnă să poți gusta din prăjitura bunicii, să fii sănătos, să poți să auzi muzica și să poți vedea culorile pământului. Să fii bogat înseamnă să fii împăcat cu tine însuți și cu cei din jur, înseamnă să iubești, să ai pe cine să iubești, înseamnă lacrimi de fericire și de tristețe și asta pentru că poți simții și ești capabil să ai sentimente. Să fii bogat înseamnă să știi să ierți, înseamnă să știi să schimbi răul în bine, să ajuți neajutoratul și să oferi mâncare înfometatului. Să fii bogat înseamnă să fii conștient că viața e scurtă și să o iei ca atare, să traiești fiecare zi ca și cum maine dimineață nu are să  mai existe, să areți dragoste celor pe care îi iubești și cineva să fie fericit atunci când apari la ușă.

Mă bucur că nu putem să luăm nimic cu noi când plecăm, asta oferă generațiilor noi motiv de inspirație, oferă o viziune asupra lucrurilor care merită apreciate și lucrurilor care nu merită nici cel mai mic efort. Ultimele două săptămâni au fost grele, o grămadă de probleme, apăsări sufletești, momente de disperare, nopți nedormite și dureri fizice și încă e greu dar în săptămânile astea am aflat că am cei mai buni oameni lângă mine, prieteni care mă sună și mă caută și atunci când e greu nu doar când e bine și o familie frumoasă. ” People keep you going ” – GA. Dacă faci bine, bine se întoarce, dacă crezi se întâmplă și dacă nu renunți, ești învingător.

Să aveți sărbători de poveste!

Nu mi-a spus nimeni.

Imi amintesc perfect momentele in care ma asezam pe varf de deal la tara si asteptam ca soarele dogoritor sa se duca la somn, culorile cerului de un albastru inchis catre mov cu cateva bucati de vata pufoasa de culoare alba murdara, roz imbinat cu rosu si portocaliu aprins. Lua soarele cu el culorile mele preferate, ador apusurile de soare, le iubesc pur si simplu.

Cand eram mica credeam ca Doamne Doamne are doua sticle transparente, de sticla, goale, ca cele de lapte din Tom si Jerry si ca dimineata devreme el deschide sticla cu lumina si o lasa sa se imprastie pe pamant iar seara toata lumina se aduna incet inapoi in sticla, in timp ce din sticla cealalta intunericul cu stele si luna sunt eliberate. Asa credeam ca se trece de la zi la noapte.

N-am crezut niciodata ca ma grabesc la ceva atat de greu. Daca stiam ca sa fii adult e atat de greu nu cred ca ma mai grabeam, nu pot sa cred ca imi e dor de lucruri marunte pe atunci neapreciate precum o supa gatita de mama, telefonul dimineata devreme de ziua mea de la buni, tata deschizand usa la doua si intrand in casa, strigatul mamei seara sa mergem in casa, bucuria primirii unei noi mingi, mersul pe baraj Duminica, zambetul lui tata si modul in care ne punea pe toti la treaba pentru producerea vinului. Oare de ce nu ne-a invatat nimeni sa apreciem acele lucruri, oare de ce nu am stiut sa traiesc momentele alea cu indarjirea cu care acum tanjesc dupa ele si dupa repetarea lor?!

Odata cazut soarele la datorie, culorile cerului il urmau fara sa se uite in urma si norii imbibati in albastrul cernelei se adunau. Incepeau sa scoata sunete furioase si fasii inguste de lumina biciuiau pamantul, luminand violent franturi de pamant. Ploaia incepea sa cada, stropi mari izbeau ferestrele iar cantul lor ne incanta auzul ca un cantec de leagan si adormeam dusa. Eram fascinata de fulgere, stateam mereu la geam sa le privesc dar mama nu ma lasa sa o fac, cand venea „vreme mare” mama inchidea toate ferestrele: ” Roxana! Roxanaaaa! Hai repede, hai sa bagam florile in casa ca ui ce vreme mare vine, hai hai!”

Cum imi mai placea „vremea mare” a lui Cuptor mai ales dupa ce ma sufocam in caldura dogoritoare a zilei, mi-e dor sa aud ploaia, neinsemnate mi se mai pareau unele lucruri si acum le vad ca pe nestemate, inestimabile poadoape vazute cu ochii mintii si pastrate intre peretii moi ai inimii.

Se racorea aerul dupa „ropaiala mare” cum o numea bunica si aerul devenea din nou respirabil, bine a spus cineva ca amintirile sunt cea mai de pret avere a unui om. Candva am fost copii si n-am inteles nimic dar nici nu trebuia sa intelegem pentru ca nu era datoria noastra, insa acum ca am crescut e mai rau si asta pentru ca trebuie sa intelegem si nu intelegem nimic.