Acasă.

Mi-am pierdut inspiraţia de când m-am mutat în Anglia, aici mintea mea nu recepționeaza nimic care sa aduca măcar puțin a imaginație. E un alt fel de tărâm, unul cu care eu nu mă pot conecta, nu pot să mă ”blenduiesc” cu el. Acasă, locul ăla frumos unde pot să scriu. Acasă e nenea ăla, om al străzii care iși vinde colecția de cărți pe micuța stradă față în față cu teatrul din Sibiu. Mi-am cumpărat cele mai frumoase cărți de la el cu 3 lei, Jane Eyre – Ch. Bronte. Parcă acum regret că nu i-am dat mai mulți bani, mi-a vândut cea mai frumoasă carte pe care am citit-o vreodată. Troleul care arată mereu ca un virme gata gata să se rupă de la jumătate, mâncarea mamei, camera mea, străzile copilăriei pline de zăpadă pe timp de iarnă și scăldate în cea mai dogoritoare căldură pe care am simtit-o vreodată pe timp de vara… prietenii. Stația de tren de la Blaj. Când eram mici am călătorit foarte mult cu trenul la bunici, simțeam mereu o pasiune pentru a admira gara din Blaj cu clădirea ei mică unde se vindeau bilete,  cu băncile fără spătar cu doar 4 bucăți de lemn nu prea late, bătute în cuie, în ciment. Gara era simplă, de pe bănci puteai admira câmpii întinse brăzdate de dealuri verzi și podgorii. In spatele băncilor erau câțiva copaci amețiți care oferau puțină umbră, ne ghemuiam pe bancă cât mai aproape de copac ca să stăm la umbră și ne pierdeam în vise, în gânduri, în trecut, în viitor dar niciodată în prezent.

În colțul drept de sus se vedeau dealurile de pe lângă satul bunicilor, câtă fericire când mergeam acasa la ei, cât dor. Venea trenul, îl vedeam din depărtare, era foarte cald iar imaginea trenului era distorsionată din cauza caniculei. Măgăoaia albastră se apropia bleagă și chiar înainte să oprească în gară, trăgea omulețul ăla mic din locomotivă de ”clanxon”. Îmi tremurau genunchii ca la proști asa mă speriam. Era cald în tren, cald afară.

” – Mami, când pleacă ?

– Imediat mami, imediat!”

Nu pleca, măgăoaia nu pornea nicicum, era clad. Când pornea, ne lipeam fețele de fereastră și priveam relieful atât de primitor de la sat, prima stație era a noastră, de multe ori bunicul era în gară, ne aștepta să ne ajute la bagaje. Bunica era acasă, era toată o fugă, când în dreapta, când pe stânga. Își exprima dragostea prin mâncare, ne gătea ce voiam noi. Ne întreba mereu ce vrem, era mâncare deja gătită dar mai gătea în plus în funcție de preferințele noastre.

Cred că ar fi o durere teribilă să nu mai pot într-o zi să îmi amintesc, să nu mai pot să mă transpun înapoi în timp atunci când mi-e dor, să nu mai pot să retrăiesc din nou acele sentimente, vibrații și bucurii.

În rest … mi-e dor de casă, de acasă, de țara mea, de vara de acasă și de câmpiile întinse și dealurile verzui care lucesc mândre în mijloc de vară.

Abia aștept să ajung acasă.

Xx,

Roxi.

Anunțuri

Mi-i rau de la sarmale

Glumesc, glumesc, zic eu cu o voce de om plictisit! N-am mai mâncat sarmale de pe 24.

M-am zbenguit ca un peste orfan înainte de Crăciun, ca la acest moment după ce aceste sărbători consumeriste superbe au trecut: sa fiu plictisita de moarte!

Vorbeam cu prietenele mele și le-am spus ca am nevoie de ceva excitant in noul an, ceva care sa ma facă sa ma trezesc cu drag, dimineața, fără sa fie necesare alarme setate la fiecare 15min și zău de am găsit ceva!

Vine ziua mea in 2-3 luni dar încep sa privesc zilele de naștere ca pe ceva teribil de plictisitor când vine vorba de sărbătorit. Plec la Roma și Edinborough .. hmm asta mai merge dar care ore suplimentare mai bag eu pt astea doua călătorii … uh au uh dureros!

Yoga! Dar cum mi-oi îndoi io stalpii mei de înaltă tensiune – habar nu am! Meditație! Ceva interesant dar eu și când mănânc ma grăbesc și atunci ma întreb cum am sa reușesc sa meditez fără sa simt cum timpu’-mi sufla-n ceafa aer de „da hai odată mai femeie! Repede! Hai!”.

Nu am destul capital ca as împacheta și as porni către Vietnam, Thailanda, Japonia și alte locuri frumoase.

M-am gândit sa ma mut in Malta, e o insula micuța înconjurată de apa, ar fi perfect sa trăiesc puțin la margine de ocean … dar toate job-utile cer limba Malteza și îmi este imposibil sa mai înghesui încă o limba straina in creierul meu ticsit de gânduri exagerate.

Acum ma uit pe Netflix la „Centralistele”, ma gândesc cu groaza la frigul care vine in următoarele 3 luni. Mereu îmi este adormita mintea in aceasta vreme, detest frigul cu atâta ardoare, m-as duce departe … foarte departe.

Pana atunci, încerc sa ma întorc din nou in lumea scrisului dar stau atât de prost cu inspirația. Postul asta a fost de „Hei am o idee! Nu, nu ai! Îți tai craca de sub picioare!” Am tăiat craca oricărei idei care mi-a răsărit in cap!

Voi nu va plictisiți?

Nani bun!

Coroniță de Crăciun

Aș scrie cu condeie argintate și-aș trimite scrisorile toate catre mine, către ceea ce am fost, către ființa mea cu mult mai tânără, aș încerca s-o opresc în loc pe fata aceea mică și neștiutoare dintr-un oraș industrial plin de succes în vreme comunistă și o epavă tristă în vreme post-comunistă.

Argintate sau nu condeiele, scrisorile nu se pot trimite înapoi în timp, nu mai ai cui, nu-ți mai răspunde nimeni, eu nici acum nu am răspunsuri la întrebări care mă privesc dar iată-mă aici, înainte de Crăciun, cu lacrimi în ochi, încercând să mă duc înapoi în timp ca să retrăiesc măcar cu ochii închiși ceea ce a fost cândva și n-are să mai fie niciodată.

Am scos hârtia îngălbenită din cămară pe care stăteau cofragjele de ouă și cu un pix albastru de 1 leu de la Magazinul Universal din colț, am scris o scrisoare scurtă pe care n-am să o citesc niciodată.

Ia haida, ia loc și taci că numa plângi, una întruna! Ce-ai iară? Gata, e doar o vânătaie, ”echimoză” cum ai să o numești peste ani când ai să te mai deștepți! Nu mai plânge pentru orice prostie că Dumnezeu nu-ți adună lacrimile la inventar și mai apoi pentru că ai vărsat prea multe te răsplătește cu bunătate așa cum crezi tu, prostănaco! Spune-i tatălui tău că îl iubești chiar dacă uneori vrei să-i mai arunci câte un ou de găină ”proaspăt” clocit după ureche, învață de la mama ta cum să faci cozonacul cu nucă moale și pufos și lasă televizorul în pace! Ăla nu ți-e prieten, te face mai proastă! Pleacă de acasă, știi că poți să muncești, du-te.. cât mai departe, învață mereu, dacă școala s-a terminat asta nu inseamnă că poți să stai moartă întinsă-n pat toată ziua, nu e nevoie de un profesor ca să înveți zi de zi! E nevoie să ai mintea deschisă între atâtea lucruri închise și de-or fi să caute să-ți închidă mintea ca pe a lor, fugi mâncând pământul dar nu prea mult că faci pietre la ficat!

Dacă ești încă acasă, uită-te la părinții tăi cu drag, astăzi, maine și în fiecare zi pe care o mai ai cu ei pentru că ai să înveți curând că într-o zi tot ce-ți mai rămâne de privit sunt imortalizările în alb-negru. Ingroașă-ți pielea caci doar ăia cu pielea groasă și de nestăvilit, rezistă. Nu plânge în fața nimanui decât în fața ta și a lui Dumnezeu, iartă … și niciodată să nu păstrezi ură în suflet pentru nimeni că nu-i pedeapsă mai grea decât să trăiești plin de ură într-o lume plină de ură. Vorbește-le celor dragi mereu, sună-i mereu și răspunde la telefon când te sună cineva pentru că săptămâna viitoare nu există până ce nu o treci pe toată de la cap la coadă! Banii mulți micesc mintea, răcesc sufletul și lâncezesc trupul, un om are nevoie de foarte puțini bani ca să aibă grijă de persoana sa.  Un om are nevoie de natură, dragoste, muzică, ciocolată, soare, oameni, bunătate, împăcare sufletească, cărți, echilibru și respect ca să fie fericit. Cu cât ești mai bogat și mai avar, cu atât ești mai mizerabil și mai înconjurat de lupi și hiene! Să nu faci niciodată din bani un scop în sine, să cauți echilibrul în absolut tot ceea ce îți place și reține că nu tot ceea ce îți place este sănătos sau pozitiv! Învață să faci diferența! În rest … o să fie tot mai greu și o să-ți fie tot mai greu, oprește-te cât poți și bucură-te de cei care există și te iubesc, nu profita de nimeni și nu te mai încrede în ziua de mâine cu atâta siguranță, ziua de mâine este una dintre cele mai mari incertitudini ale lumii, după ea urmând dragostea! Ai grijă de prietenii tăi, respectă-i pe ei cum te respecți pe tine insuți chiar și mai mult și dă-ți papucii jos înainte de a intra în orice casă! Lasă loc de ”bună ziua” și nu fi mânioasă, să cumperi multe flori pentru cei pe care îi iubești! Iar pe viitor dacă are să te doară inima atât de tare încât n-ai să-ți mai dorești să respiri, pune-te în pat și dormi puțin, demonii vin odată cu întunericul dar tot cu ajutorul întunericului poți scăpa de ei! În rest, caută să nu rămâi proastă!”

Astăzi am fost în pădure și-am cules cele mai frumoase crenguțe de brad și-am făcut împreună cu gazda mea cea mai frumoasă coroniță de Crăciun, apoi am mâncat mâncare tailandeză, ne-am uitat la un film, am fost la sală și ne-am bucurat de o ultimă zi liberă! Cred că greșesc … cred că mai am mâine una!

Plănuiesc să mai scriu, vreau să scriu câteva recenzii de carte, recenzii de film, poate câte ceva despre călătorit, câteva ”file” personale ș.a.m.d.

Să tot avem zile de poveste sau de gazetă, de can-can sau mai știu eu, de ”The New Yorker”!

 

Regreta

Astazi în timp ce mă plimbam prin ploaie…. mint, în timp ce mergeam la magazin să cumpăr înghețată și mozzarella, am văzut pe răul care străbate cartierul meu o Regretă de toată frumusețea și m-am oprit sub umbrela mea ieftină și-am privit-o cu o curiozitate intensă.

Ce făcea acea Regretă în rău pe o asemenea ploaie? Regreta părea tristă, stătea când cocoțată pe piciorul stâng când pe cel drept, avea penele gri și părea că-i udă leoarcă, ceea ce e și normal dacă mă întrebați pe mine. Afară ploua cu găleata iar eu m-am oprit văd o Regretă gri. Am vrut să o întreb dacă e bine dar mi-a fost teamă că nu înțeleg Regreta pentru că eu n-am avut nimic de-a face cu Regretele până într-o zi. Mi-am făcut curaj și cu adidașii mei uzi am înaintat către Regreta întristată. Și-a deschis larg dintr-o dată aripile și mai apoi și le-a înfășurat în jurul trupușorului ei plin de apă de ploaie. M-am dat un pas inapoi și cu o ezitare incredibilă am întrebat:

  • Doamna Regretă, sunteți bine? De ce stați în râu pe o ploaie turbată ca asta, zic eu curioasă în timp ce mâna dreaptă îmi dârdâie pe umbrelă din cauza frigului.
  • Domnișoară. zice ea în timp ce-și vâră ciocul sub pene parcă căutând să-și găsească pulsul ca să afle dacă e încă în viață sau nu. Apa o avea până la pe la genunchii ei de regretă.
  • Mă iertați, domnișoara Regretă dar ieșiți din apă că o să faceți apă la jumătatea grisinelor dumneavoastră și mai apoi vă treziți cu reumatism. Se uita la mine cu niște ochi mari și triști, nu știam ce să mai fac să o conving să nu stea în râu.
  • Nu-mi pasă, nu-mi mai pasă deloc, zice ea privind râul cum curge pe lângă grisinele ei. Viața de Regretă e prea grea.
  • Dar de ce spuneți asta?
  • Ieri cea mai bună Regretă a mea se giugiulea cu fostul meu Regret în mijloc de mlaștină și au crezut că nu-i vede nimeni dar sălciile de le serveau drept cortină erau bătute de vânt când la stânga, când la dreapta, dezvăluind relația lor nerușinată de Regrete. Mă uitasem la cea mai bună Regretă a mea și dintr-o dată a devenit pentru mine o străină, eu speram să mă mai împac cu Regretul și să facem pace, să ajungem la același numitor comun prin înțelegere și comunicare eficientă dar nu, Regretul meu drag sau mai bine zis, fostul meu Regret era pe un pat de mlaștină făcâdu-i Regretei mele cele mai bune, grisinele să-i tremure. Urăsc Regretele când mă trădează, le detest, câteodată egret să fiu Regretă pentru că simt că e în zadar. Am cunoscut atâtea Regrete la viața mea și marea majoritate m-au trădat, mereu mi s-a spus că sunt o Regretă frumoasă dar cred că sunt prea bună cu celelalte Regrete și de asta sunt atât de predispusă trădarii. Așa că nu mai vreau să trăiesc, viața de Regretă nu mai contează pentru mine și o să rămân în râul ăsta plin de apă până ce o să mor înecată.
  • Haideți domnisoara Regretă, nu fiți copil, dar știți dvs. câți Regreți ar da o aripă de-a lor ca să aibă o Regretărie fericită cu dvs. și mulți Regreți micuți? Vă dați bătută așa ușor pentru un amărât de Regret? Nu merită, vă spun eu, Regretele nu merită. Așa că uite, vă întind mâna asta fără umbrelă iar dacă-mi întindeți o aripă, eu vă scot afară din râu dar grăbiți-vă că plouă tare și se umflă râul ca vezica după bere.
  • Dar ce e berea ? zice ea timidă și cu ochii înlăcrimați.
  • Un lichid galben care miroase urât. Haideți vă rog, nu stați acolo, nu puteți să muriți din cauza unor amărâte de Regrete.

Mi-a întins o aripă și am tras-o afără din apă, am pus pentru câteva minute geaca mea pe corpul ei plăpând ca să se încălzească și și-a pus capul în pământ și a plâns. A plâns pentru toate Regretele din viața ei, a plâns pentru fiecare Regret apărut care i-a tulburat calmul și mintea și am rămas acolo în ploaie. Și-a șters lacrimile ei de Regretă pe aripile gri, murdare, a inspirat adânc, mi-a dat geaca, și-a deschis aripile și când să zboare s-a împiedicat de pod și a căzut în apă și a murit ca proasta. Săraca Regretă. Am mers mai departe după înghețată și mozzarella.

MORALA?

La ce? Nu este nicio morală, e Egretă nu Regretă iar eu nu vorbesc cu păsările dar chiar am fost azi și mi-am cumpărat înghețată și mozzarella.

 

 

Tu unde ai vrea să pleci și cine nu te lasă să pleci ?

Nu-ți dorești uneori să-ți faci un bagaj mic, să iei câțiva banuți în buzunar și să-ți pierzi urma prin lume? Să cunoști oameni cu mai puține prejudecăți decât au cei din jurul tău, să cunoști oameni care au mințile deschise iar obturarea gândurilor lor este inexistenta, să cunoști noi culturi și noi moduri de a trăi, să mânânci mâncaruri a căror nume nu-l poți pronunța, să citești într-un tren care face slalom printre munți și păduri inghesuite, înverzite, să trimiți cărți poștale acasă în care să-ți anunți familia că Argentina e frumoasă și la prânz ai mâncat greieri prăjiți în ulei de cocos, Mexic miroase a tequila, Parisul e plin de croissante, în Barcelona nu sunt copaci care să te ferească de căldură, că ți-e bine și că nu ești pregătit să ajungi acasă, că încă mai ai de cunoscut și învătat. Că viața nu e doar o linie dreaptă, un carnagiu al rutinei, aceeași hârtie albă de împachetat sandwich-urile în fiecare dimineață.

Nu vrei să pleci niciodată ?

Există atâta frumusețe pe pământul ăsta iar zilele astea am învățat că dacă vrei niciodată nu e prea târziu, încă visez să ajung acolo unde nici o lume nu se aseamană cu cealaltă, să văd oameni care au mâinile la fel dar care construiesc diferit, să adorm într-o cameră de hotel pentru a mă trezi dimineața să încep să explorez frumusețile și secretele unui nou loc, unui nou oraș pe care în trecut l-am văzut la TV ca mai apoi, când nu credeam că e posibil, să-l văd în fața ochilor mei și nu zugrăvit pe o bucată de sticlă din care ies două cabluri, unul care se conectează la prinză și unul pe care eu il văd interminabil.

N-ai nevoie de curaj să vezi lumea, o doză de prostie, niște bănuți, încălțări comfortabile și un ghiozdan cât casa in care să încapă strictul necesar (placa de păr nu face parte din strictul necesar) și multă pasiune. De curaj ai nevoie doar atunci când încerci să lași în urmă un trecut apăsător și asta pentru că trecutul fiecaruia dintre noi este istoria noastră scrisă. Nu există istorie uitată decât dacă se vrea cu adevărat să fie uitată. Trecutul e atât de complex și de diferit față de viitor, poți să privești cu ochii luminați viitorul dar întunericul apare dacă nu știi să faci același lucru cu trecutul. Când ajungi să faci pace cu trecutul, să nu-i mai dai voie să-ți guverneze viața, să inveți că regretele cu privire la trecut sunt inutile, abia atunci viitorul va fi ceva mai blând. Caută locul unde simți că aparții cu adevărat și nu mai pleca de acolo, ești liber să nu pleci și să ajungi când vrei.

X, R

Fragmente de trecut.

M-a cam lovit postarea și grămezi de gânduri mi-au împânzit mintea cerându-i să exprime în cuvinte multitudinea de grămezi apăsătoare de născociri. Născociri adevărate. Îmi amintesc perfect cuptorul de piatră, gălbejit, ba chiar având puțină culoare asemeni cărămizilor, mătura mama Tore în jurul lui mereu, lângă stătea mereu un vas de tablă cu apă, maro în afară și alb înăuntru și lângă el se bucura de prezența noastră a copiiilor, un câine. Elibera bunica câinele, aduna orice-i stătea în cale și elibera zona ca să nu trebuiască să se gândească la capcanele de pe pământul acoperit cu un nisip fin ca praful. Își sufleca mânecile la cămașa albă și își dădea ”cheptarul” jos, năframa neagră cu ciorchinei de struguri pe ea o prindea la spatele cefei de parcă își punea coroană și după ce tata punea ”troaca” pe suporturile de de fier se apuca cu mâinile ei vânjoase să introarcă aluatul de pe o parte pe alta. Nu făcea asta decât dimineața devreme până ce soarele nu reușea să-i lovească spinarea cu flăcările lui. Într-o ”tipsie” neagră ca tuciul și rotundă arunca câteva mâini de aluat, îl distribuia egal în toată tava cu dosul degetelor, îi făcea o cruce cu mâna dreapta și punea tava pe o paletă de lemn cu o coadă imensă albă pe care o împingea până în străfundurile cuptorului și de acolo mirosul de pâine călătorea prin curte și pe ulița satului în jos trezind în oamenii flămânzi dorința de a mânca oțâră de pita de casă abia scoasă din cuptor. Scotea pâinea din cuptor neagră ca noaptea și cu un sucitor lovea coaja arsă în încercarea de a o desprinde de pe suprafața pâinii. Ținea pâinea cu prațul stâng și în mâna dreaptă ținea sucitorul, brobonele de apă apăreau pe fruntea ei, își împingea burta în față de parcă încerca să-și sprijine greutatea de spatele propriu. După ce scăpase de coaja neagră aveam în fața ochilor ditamai maldărul de pâine, bunica spunea că pâinea e frumoasă dacă e mare și aurie și tot mereu pâinea ei era mare și aurie. Pâine frumoasă.

Mama mare avea o candoare și o căldură de nedescris în ochi când își întindea brațele grăsuțe în care ținea o bucată de colac proaspăt scos din cuptor către noi, cuptorul ei mare și alb a lucrat din greu ca să hrănească gurile noastre. Mi-o amintesc dimineața la mijloc de iarnă cu cât drag împărțea bunătățile de le cocea în cuptor și cum mâinile ei iuți scoteau repede bunătăți prin care își exprima bucuria și fericirea pe care o simțea atunci când îi călcam pragul. Draga mea bunică, cum i-au strălucit ei ochii când am vizitat-o ultima dată, cum din golul născut din durere s-a umplut pentru câteva secunde când își exprima ea în cuvintele ei greoaie fericirea pe care o simțea că mă vede.

Am să iau cu mine în mormânt privirea ei, copleșirea cu bunătăți de parcă aș fi o regină și ea supusa mea, mulțumirile pentru felicitările pe care i le trimit și dojenirea de după pentru cheltuirea bănuților mei pe care ar trebui să-i strâng nu să-i cheltuiesc pe ea. N-am vorbit de cum a fost acasă dar a fost cum nu a fost niciodată, mi-am stăpânit dorul nebun de casă, mi-am îmbăiat ochii în mulțimea peisajelor desenate de călduroasa vară, am sărutat creștetul frunților bunicilor mei, am îmbrățișat prieteni dragi și frumoși, am citit și am purtat conversații din care n-am înțeles nimic cu oameni străini. Toată lumea mi-a spus să nu mă mai întorc … Bine a fost acasă, binecuvântate zile îmi lasă Doamne Doamne când pot îmbrățișa ceea ce iubesc.

De ce am scris despre bunicile mele și despre cuptoarele de pâine de la țară ? Postarea o dedic lui Sanda. Nu ți-am oferit prea multă încurajare pentru că pe undeva nu prea îmi funcționează creierul bine dar sper că bunica ta dragă are să fie bine și tu pe lângă ea, să ai încredere și să te rogi pentru zile fericite. Eu vă doresc amândurora tot ce e mai bun.

Să o săruți pe frunte și să o imbrățișezi.

Xx, R

Caută să ai timp.

Ah … de când n-am mai scris. N-am avut timp, scuza asta uneori mă macină dar tot o folosesc că prinde bine la orice.

”N-am timp să te văd la o cafea că … , n-am timp să sun ca stii si tu am aia aia aia de făcut … , n-am timp să vin că stii cum e … .” Și când mă gândesc că timpul nici măcar nu îmi aparție ci eu aparțin timpului: ”timpul să mor”. El are tot ceea ce sunt eu, el îmi poate decide viitorul și prezentul, timpul are puteri de uriaș, fiecare părticică funcționabilă din mine, fiecare sentiment se desfășoară de-a lungul unei anumite perioade de timp, acțiunile de orice fel se măsoară cu ajutorul timpului, așa apare organizarea. Organizarea a ceva ce nu-mi aparține, ceva ce începe de la 1 la 10 ca la un moment dat să ajungă la 10 și mai apoi, înapoi la 0. Acel 0 care cândva mi-a luat ceva pentru care eu nu am avut timp. ” O sun săptămâna viitoare ” , ultima oară când am sunat mi-a intrat căsuța vocală pentru că telefonul era închis, un telefon care nu mai funcționează.

N-am să vă țin o lecție despre cum să ai timp pentru că nu am timp, pentru că trebuie să dorm curând, pentru că sunt obosită, pentru că deși am fost activă toată ziua, am plans aproape mereu, pentru că eu cândva, n-am avut timp și acum că am timp (mințisem iniția cum că n-am) simt că sentimentele mele măsurate cu ajutorul timpului sunt cumva dureros de interminabile, extinse, ca o smoală în care mă adâncesc dar de data asta smoala nu se cântărește decât în timp. Câteodată când mă doare sufletul, ziua mi se pare interminabilă, noaptea o corvoadă iar mintea un dușman smintit care face scandal fără încetare.

Mi-aș fi dorit să mă nasc și așa cum îmi știu data nașterii, așa să-mi știu și data trecerii în neființă. Dacă era să mor copilă fiind, mi-aș fi petrecut toate zilele jucându-mă și mâncând ciocolată, m-aș fi dus mai mult cu tata la întors fânul, aș fi stat cu picioarele pe iarba moale și proaspătă a lui Aprilie, bucurându-mă de gâdilitul plăcut al acesteia, m-aș fi uitat la desene animate cu ursuleți care explorează pădurile, aș fi ținut-o pe mama de mână când trecem strada că ăla-i momentul în care mama protejează cu toată ființa ei, cu toată dragostea și credința ei, n-aș mai fi plâns la masă că sunt mofturoasă, aș fi făcut mamei felicitări pentru prăjitură și pentru rochii tot mereu.

Dacă aș fi murit tinerică, înainte să plec, aș fi furat săruturi nevinovate baiatului de mi-a furat inima și căruia mi-e rușine să-i mărturisesc că are ceva ce-mi aparține, aș fi invațat de la mama cum să fac sărmăluțe și cum să bat frișca de casă, aș fi mers la bunici mai mult ca niciodată să-i ajut, aș fi călcat aceleași drumuri pe care le-au călcat prietenii mei doar ca să ajung la ei și să-i îmbrățișez și să râdem chiar și atunci când nu-i nimic amuzant, când ești tânăr ai mai multe drepturi comparativ cu perioada de adult, când ești tânăr poți să râzi chiar dacă nu-i nimic amuzant pentru că viața oricum nu e amuzantă decât dacă nu încercam noi prin puterile noastre să o vedem amuzantă dar copiii au voie să râdă mereu, ăsta e dreptul lor fundamental care ar trebui respectat pe deplin și asupriți și grav învinovățiți trebuie să fie cei care aduc lacrimi pe obrajii nevinovați ai copilăriei.

Dacă aș fi murit pe la 35-40 de ani, înainte să mor aș fi cumpărat carți și-aș petrece zile întregi fixându-mi ochii pe paginile albe-gălbui în căutarea paradisului, a altor vremuri, în căutarea iubirii care nu rănește și pe care nebunul o iubește, iubirea aceea care-ți coordonează inima când pe munții înalți, când pe poteci, când în gropi abisale, îngropate în întuneric, exact același întuneric care avea să-mi înghită simțurile o dată cu trupul. Aș fi mâncat ciocolată fără să mă simt vinovată, fără să mai număr caloria și dupa aceea s-o regret amarnic, aș fi făcut pace cu cei cu care sunt în război, l-aș fi căutat pe Dumnezeu și i-aș fi spus că nu regret nimic, că îndrăgesc fericirea dar ador liniștea. M-aș fi plimbat cu trenul ăla albastru în care te lasă controlorul să stai așezat pe scări în timp ce brațele și picioarele îți sunt încolăcite în jurul barei, ca să mai simt o dată adrenalina vremurilor de demult și să mai pot privi o dată apusul de pe scările de tren. Aș fi copt o pâine undeva la țară într-un cuptor de piatră, aș bate-o de coaja neagra iar mai apoi aș rupe din ea și-aș da la tot omul care n-a mâncat în acea zi. Aș fi făcut toate lucrurile necesare desfășurării vieții de zi cu zi, pe care detest să le fac (ex. călcatul), aș fi spus lumii că nu-i pentru totdeauna despărțirea, timpul trece, noi însă ne uscăm, ne veștejim.

Dacă aș fi murit foarte bătrână v-aș spune înainte să mor să căutați să aveți timp, să sunați chiar dacă vreți să spuneți că nu aveți timp pentru că dacă traiți 100 de ani cu regrete e mult, e o grămadă de timp. Până acum 4 ani n-am avut niciodată regrete iar acum ele sunt mașina mea de măcinat.

 

Vă ador îngerii mei,

Roxana

Mai vino-n vis …

De-ar fi pamantu’-a meu,
L-as da pe-un vis cu tine
Da nu-i pamantu’ meu
Te rog, mai vino-n vis la mine.

De-as stii ca acest pamant
Te-aduce iar la mine
L-as cuceri pe tot
Doar sa te vad pe tine.

Si cand o fi intalnirea,
Oi plange cu durere,
Caci voi stii ca-i un vis
Care la rasarit va piere.

Iar crancena durere,
Din pieptul meu stricat,
M-or duce langa tine
Cu-un simplu vaietat.

Si-atunci pamantu asta,
Nu-mi va mai folosi,
Pentru c-ai sa fii cu mine
Si-n noapte si in zi.

Si eternul fericirii,
Va face lumea vie,
Si moartea asta crunta
Va fi doar bucurie.

 

Iulia Schiau 03.1998-09.2014

Chaos

” Din chaos Doamne-am apărut

Și m-aș întoarce-n chaos,

Și din repaos m-am născut,

Mi-e sete de repaos. ”

M. Eminescu

Cred că niciodată nu am simțit nevoia cum simt acum, să iau loc și să respir. Da! Să respir în mijlocul haosului pe care l-am creat involuntar, să imi dau voie să înjur, să plâng, să țip … să îmi dau voie să simt sentimente pe care le-am reprimat din cauza faptului că nu am vrut ca ele să umbrească educația de care dau dovadă în mod normal. Pentru că în mod normal nu țip, nu strig, nu mă cert și nu-mi agreg persoana în niciun fel de polemici dar de data asta am simțit nevoia să mă cert.

Să le spun celor care n-au jucat cum trebuie că m-au făcut să-mi pierd cărțile, să le spun că acum jocul ăsta mă face să transpir, nu mă lasă să dorm noaptea, nu mă lasă să gândesc ziua. Dar am înjurat, am scos birjărița din mine și am înjurat pentru că oricât de zen aș fi, oricâte lumânări parfumate aș aprinde și oricâte băi cu mușețel și alte plantule aș pune în apă tot nu pot să ascund sentimentul de furie.

Totuși, în viziunea mea, sentimentul de furie se naște din cel de neputință și asta pentru că atunci când nu reușim să schimbăm o situație care nu ne place, ne infuriem. Dincolo de furii și de stări ”birjărești” am simțit nevoia să pun totul în ordine, să mă așez la birou și să scriu ceea ce vreau să fac în următoarele zile, să calculez un buget, să plănuiesc ce să gătesc, unde să merg și de ce, ce să cumpăr și de ce. Spontaneitatea e incredibilă, e o stare de exaltare frumoasă, îmbibată în adrenalină densă dar uneori prea multă spontaneitate creează haos, îndoieli și situații dificile.

Așa că am tras linie, mi-am setat scopurile, mi-am plănuit mișcările pentru că există o oarecare siguranță în a-ți pregăti următoarea mișcare așa cum există o siguranță liniștitoare când ai un plan B, bine pitit în spatele planului A. Trebuie să învățăm să prioritizăm lucrurile importante și să le lăsăm pe cele mai puțin importante la urmă, este necesar să înțelegem că noi înșine trebuie să avem prioritate pentru că dacă noi nu ne facem pe noi înșine prioritari, atunci cine o va face ?

De două zile am reușit să fac ordine în haos și se simte bine, altfel vezi lucrurile după un somn liniștit, după o conversație cu oameni care îți pot deschide mintea, după o zi în care telefonul sau social media au fost lăsate deoparte.

Dacă și tu nu mai poți, în loc să disperi, caută natura problemei tale și încearcă să o rezolvi atunci când nu stau așezați, îngrămădiți nori negri ca tăciunele, deasupra minții tale. Ia o pauză, înlătură oamenii toxici de lângă tine, întreabă-te ce vrei și cum poți obține ceea ce îți dorești, citește, fă sport și să nu uiți că totul e temporar.

Apropo … cărțile sunt miraculoase! Nu cele de joc, alea de le iei în mână și au pagini fine și albe și miros de bibliotecă veche din școala generală. Mulțumesc mâță pentru carte!

 

Seri de Aprilie liniștite vă doresc,

R.

 

Ești bogat? De care bogat ești?

O să mor plictisită, sunt sigură.

Îmi holbez globurile oculare la această pagină de ”hârtie” electronică sperând că o să devin inspirată și am să scriu cea mai interesantă postare de pe internet. Inepții! Nu pot să scriu cea mai bună postare de pe internet pentru că mi-e lene și pentru că mental nu sunt pregătită să devin bogată, financiar sunt pregătită de dinainte de revoluție, de când eram o idee. Dar să fii bogat implică prea multe lucruri deranjante. Trebuie să alegi între materiale precum mătasea pură și dantelă, între piele de crocodil pe ciocatele de toamnă și blană de girafă cu alb electrizant pe jos lângă măsuța de stejar masiv vechi de când se plătea chirie pe peșteră, trebuie să alegi între caviar la cină și rechin ciocan sau carne de vacă bio cu iarbă verde pe deasupra gătită medium/rare cu sânge albastru regal . Prea complicat … ! Pita cu slănină nu mai poate fi consumată că mai apoi ți se aruncă că ai gusturi proaste de la țară, trebuie să uiți de zacuscă, trebuie consumată doar mâncare care nu are coloranți, grăsimi , e-uri, b-uri, c-uri, d-uri, â-uri, ț-uri și ale litere aparținând alfabetului, plus cifre, operații cu două necunoscute, chiar 3 dacă ai destulă energie.

Să fii bogat înseamnă să mănânci pita cu slănină și zacuscă, înseamnă să ai cărți să citești după pofta inimii, înseamnă să ai cafea dimineața când abia te poți ridica din pat, înseamnă să ai un telefon fix care sună că sunt prieteni care te caută, oameni care te iubesc și te stimează și mai ales oameni cărora le e dor de tine. Să fii bogat înseamnă să poți gusta din prăjitura bunicii, să fii sănătos, să poți să auzi muzica și să poți vedea culorile pământului. Să fii bogat înseamnă să fii împăcat cu tine însuți și cu cei din jur, înseamnă să iubești, să ai pe cine să iubești, înseamnă lacrimi de fericire și de tristețe și asta pentru că poți simții și ești capabil să ai sentimente. Să fii bogat înseamnă să știi să ierți, înseamnă să știi să schimbi răul în bine, să ajuți neajutoratul și să oferi mâncare înfometatului. Să fii bogat înseamnă să fii conștient că viața e scurtă și să o iei ca atare, să traiești fiecare zi ca și cum maine dimineață nu are să  mai existe, să areți dragoste celor pe care îi iubești și cineva să fie fericit atunci când apari la ușă.

Mă bucur că nu putem să luăm nimic cu noi când plecăm, asta oferă generațiilor noi motiv de inspirație, oferă o viziune asupra lucrurilor care merită apreciate și lucrurilor care nu merită nici cel mai mic efort. Ultimele două săptămâni au fost grele, o grămadă de probleme, apăsări sufletești, momente de disperare, nopți nedormite și dureri fizice și încă e greu dar în săptămânile astea am aflat că am cei mai buni oameni lângă mine, prieteni care mă sună și mă caută și atunci când e greu nu doar când e bine și o familie frumoasă. ” People keep you going ” – GA. Dacă faci bine, bine se întoarce, dacă crezi se întâmplă și dacă nu renunți, ești învingător.

Să aveți sărbători de poveste!

Nu mi-a spus nimeni.

Imi amintesc perfect momentele in care ma asezam pe varf de deal la tara si asteptam ca soarele dogoritor sa se duca la somn, culorile cerului de un albastru inchis catre mov cu cateva bucati de vata pufoasa de culoare alba murdara, roz imbinat cu rosu si portocaliu aprins. Lua soarele cu el culorile mele preferate, ador apusurile de soare, le iubesc pur si simplu.

Cand eram mica credeam ca Doamne Doamne are doua sticle transparente, de sticla, goale, ca cele de lapte din Tom si Jerry si ca dimineata devreme el deschide sticla cu lumina si o lasa sa se imprastie pe pamant iar seara toata lumina se aduna incet inapoi in sticla, in timp ce din sticla cealalta intunericul cu stele si luna sunt eliberate. Asa credeam ca se trece de la zi la noapte.

N-am crezut niciodata ca ma grabesc la ceva atat de greu. Daca stiam ca sa fii adult e atat de greu nu cred ca ma mai grabeam, nu pot sa cred ca imi e dor de lucruri marunte pe atunci neapreciate precum o supa gatita de mama, telefonul dimineata devreme de ziua mea de la buni, tata deschizand usa la doua si intrand in casa, strigatul mamei seara sa mergem in casa, bucuria primirii unei noi mingi, mersul pe baraj Duminica, zambetul lui tata si modul in care ne punea pe toti la treaba pentru producerea vinului. Oare de ce nu ne-a invatat nimeni sa apreciem acele lucruri, oare de ce nu am stiut sa traiesc momentele alea cu indarjirea cu care acum tanjesc dupa ele si dupa repetarea lor?!

Odata cazut soarele la datorie, culorile cerului il urmau fara sa se uite in urma si norii imbibati in albastrul cernelei se adunau. Incepeau sa scoata sunete furioase si fasii inguste de lumina biciuiau pamantul, luminand violent franturi de pamant. Ploaia incepea sa cada, stropi mari izbeau ferestrele iar cantul lor ne incanta auzul ca un cantec de leagan si adormeam dusa. Eram fascinata de fulgere, stateam mereu la geam sa le privesc dar mama nu ma lasa sa o fac, cand venea „vreme mare” mama inchidea toate ferestrele: ” Roxana! Roxanaaaa! Hai repede, hai sa bagam florile in casa ca ui ce vreme mare vine, hai hai!”

Cum imi mai placea „vremea mare” a lui Cuptor mai ales dupa ce ma sufocam in caldura dogoritoare a zilei, mi-e dor sa aud ploaia, neinsemnate mi se mai pareau unele lucruri si acum le vad ca pe nestemate, inestimabile poadoape vazute cu ochii mintii si pastrate intre peretii moi ai inimii.

Se racorea aerul dupa „ropaiala mare” cum o numea bunica si aerul devenea din nou respirabil, bine a spus cineva ca amintirile sunt cea mai de pret avere a unui om. Candva am fost copii si n-am inteles nimic dar nici nu trebuia sa intelegem pentru ca nu era datoria noastra, insa acum ca am crescut e mai rau si asta pentru ca trebuie sa intelegem si nu intelegem nimic.

Doamna Lara II

Femeia cu ochii mari verzui o fixase crunt pe servitoare, avea ochii bulbucați iar mâna dreaptă îi tremură în poală. Cum putea această femeie să adreseze asemenea întrebări. Doamna Lara era schimbătoare, îți dadea dreptul la o părere și tot atât de repede ți-l și lua înapoi. Își înclină ușor capul și fixă limbile violente de foc din șemineu.

– Rose dragă, pune două mere galbene pe sobă pentru doamna, zise femeia cu chip dulce în timp ce așeza aluatul de plăcintă într-o tipsie neagră ca tuciul. Doamna Anne fusese în casa familiei Charles de când doamna Lara era mică. Îi văzuse pe soții Charles murind împreună de febră tifoidă. Cumva Lara îi fusese încredințată doamnei Anne dar copila nu a dorit să existe niciun fel de relație între ea și această servitoare cu ochi dulci. Doamna Anne a înțeles asta și s-a conformat cu ideea, nu o deranja foarte mult atitudinea tinerei Lara, sufletul ei blând nu cunoștea supărări, discriminări și mojicii. Femeia și-a dedicat viața lui Rose și Larei, a rămas la Sundown și tot aici l-a cunoscut pe James grădinarul cu care a avut-o pe Rose. Lara le-a oferit cadou de nuntă o căsuță cu 3 încăperi pe pământurile moșiei Sundown iar o oarecare împăcare a adus ani de-a rândul liniște aici. Dar liniștea nu e veșnică, e efemeră și adorată.

– Astăzi vreau doar pâine, lapte și unt dragă Anne, spuse Lara privindu-și degetele lungi.

– Cum ? Nu mâncați ? am gătit atâta mâncare! uitați,  nici nu am pus piper pe plăcintă doar ca să mâncați. Rose îi aruncase o privire scurtă mamei ei dându-i de înțeles că e mai bine să tacă. Femeia se conformase repede și se întoarse la mestecat umplutura pentru plăcintă.

– Mâine dimineață la 4, înainte să apară soarele, te rog să împachetezi ceva mâncare pentru mine și pentru Carl. Îi spui să prindă toți cei șase cai la trăsura maro, plec la Londra. Ochii doamnei Anne se miciră, se întristase și zâmbetul de-l avuse toată seara îi dispăruse. Fata ei deasemenea o fixase pe Lara cu multă tristețe în privire. Ambele știau de ce doamna Lara merge din nou la Londra. Poștașul l-a văzut pe Jackman la Londra pe când își conduse mama în sus către nord. Dacă poștașul l-a văzut atunci sigur mai sunt oameni care l-au identificat și care îmi vor putea da idei despre domnia sa. Femeia își legăna ambele picioarele și își pocnea degetele, privirea îi era goală și totuși plină de o ură teribilă. O să-l găsesc și o să iau înapoi ceea ce e al meu, pe cuvântul meu. O să fac orice. Absolut orice. Nu mai am absolut nimic de pierdut, deja am pierdut semnele și însemnătatea vieții mele, nu pot să cred doar în Dumnezeu, am nevoie de mai mult. Pune-mi și mere și apă, mai coace o plăcintă și pune-o pe toată pentru mine și Carl, am de gând să mergem fără oprire atâta timp cât cerul ne poate lumina calea.

– Da doamnă, am să mai pregătesc o plăcintă. Rose o să vă pregătească bagajul, vocea femeii scăzuse drastic în intensitate, copila alergase să pregătească geamantanul doamnei Lara. Discuția se încheiase și Lara se retrase în camera ei.

– Rose, pune și rochia roșie de catifea, caută-mi pălăria neagră cu trandafiri și mănușile și pune-le pe toate în geantă. Lara își ferea ochii de privirea judecătoare a lui Rose, știa că e rost de întrebări și era sătulă să audă din nou aceeași discuție. Se simțea o anume presiune în cameră, în aer plutea greutatea întrebărilor. Erau 5 ani de când Lara nu a mai auzit de Jackman. În tot acest timp femeia era să înebunească de vreo două ori, nu mai exista bucurie în viața ei, nu mai picta, nu mai broda, nu mai era activă și nu mai participa la evenimentele sociale din Bibury, Cotswold.

– Doamnă eu tare sper să reușiți să dați de urma acelui domn și să luați înapoi ceea ce vă aparține, să redeveniți femeia de dinainte de care îmi era atâta drag. Iertați-mă doamnă, nu am vrut să sune așa, zise Rose cu ochii înlăcrimați.

– Lasă, stai liniștită, știu unde bați dragă Rose, și eu vreau înapoi ce nu mai am, vreau să am aripi, vreau dorință. Nu mai arde nimic în mine dar există o dorință nebună de a-l găsi pe Jackman, abia aștept să-i întâlnesc ochii și fața, să-l privesc cu răul din mine. Lara privea în oglindă lumina tremurândă a lumânării de pe măsuța de lângă pat, așa era și ea, neliniștită, nerăbdătoare. Aștepta să plece la Londra, simțea că o să reușească să facă ceea ce și-a propus, inima ei îi spunea că acesta va fi ultimul drum făcut la Londra.

Să nu fii gunoi!

E sete mare de recunoaștere și de apreciere. O bloggeriță din Bacău scrie pe site-ul ei despre cat de grav e să mănânci din gunoi. În postarea cu pricina, postează o poză cu fața ei in prim plan, chip care nu exprimă nici milă,  nici indignare față de persoana din planul secund care este o femeie de serviciu care adună mâncarea pe care clienții nu au terminat-o spre a o duce acasă. O femeie de serviciu, o femeie care face curățenie, o femeie care nici nu cred că visează să mănânce bio sau eco, ro-vegan, vegan, gluten free, sugar free, căcat în ploaie free. O femeie care ia din gunoi mâncare nu din cauză că își dorește ci pt. că e obligată de împrejurări. Poate e mamă, poate odraslele sale se bucură de acea mâncare.

Bloggerița a ținut să evidențieze bolile la care ”se expune” ”angajații” Băneasa Shopping City, da da da , expune ! că toată gloata de angajați iau din același gunoi câte o îmbucătură, mai ales că ea în poză a reușit să-i surprindă în plan secund pe toți stând pe scaune de lemn finisat, cu șervețel la gură, furculiță și cuțit și câte un pahar de Cola tocmai când se pregăteau să dea iama în masa îmbelșugată de la Băneasa Mall. Că doar sunt angajații nu angajata, femeia aia prăpădită care nu simte deloc rușine când bagă mâna în frigiderul fără curent al societății bucureștene consumeriste din mall.

Domnișoară dragă la boli provenite de pe urma consumului de hrană te expui și dacă mâncarea ta e proaspătă, tocmai scoasă de la duș. Fumul de țigară reprezintă tot o expunere la boală, poluarea e aceeași mămăligă. Empatia în schimb e prea puțin simțită mai ales în societatea românească și asta e de înțeles, românul odată ajuns în vârf mănâncă căcat, scuzați-mi expresia și de aici încolo se pierd toate emoțiile dezvoltate în copilărie și ceva mai târziu. Uităm să empatizăm, să avem milă, să întindem o mână de ajutor. Poate dacă nu realizai acea poză cu un prim plan eșuat și un al doilea demn de milă, poate nici nu mă sinchiseam să scriu, dar am scris pentru că tu efectiv ai umilit acea femeie încercând să-i dai lecții despre ”animalul uman superior” și comportamentul său eșuat. Femeia aia deja simte rușine, femeia aia deja e umilită de viață, de rutina zilnică, de faptul că ea spală toaleta în care tu ai făcut pipi sau șterge urmele de nămol de prin magazin, nămol adus de papucii tăi. Să n-ajungi femeia aia, să n-ajungi zile cu sacrificii extreme, zile în care să te uiți printr-un tomberon sperând la o bucată de carne întreagă, învelită, neatinsă care îți poate hrăni copiii. Domnișoară, uneori a închide ochii e cea mai înțeleaptă alegere, e necesar să-i ținem și deschiși, desigur, e vital dar uneori întoarce-ți privirea dacă nu-ți place peisajul din fața ta. Regret că te-ai umilit și singură în căutarea unor like-uri, share-uri s.a.m.d. umilind pe alții. Regret că tu ceri schimbare în țara ta dar ești incapabilă să simți emoție, nu cred că dacă doamna moare de enterocolită te afectează prea mult. Știi, eu cred că în lumea asta sunt 3 tipuri de oameni: oamenii mari care vor să-i facă pe cei mici, mari; oamenii mari care vor să-i facă pe cei mici și mai mici și oamenii mici care vor să aducă pe oricine la același nivel cu ei. Cumva tu nu ești prima categorie, ești ultima.

Și e valabil pt. oricine, sărăcia nu e un motiv de amuzament, nu e motiv de umilire. Nu ai dreptul ca om să judeci un om care nu are șansele tale, ai dreptul în schimb să-i dai o mână de ajutor, ai dreptul să-l înveți dar nu scriind pe blog, asta nu-l ajută pe nefericit. Trăim timpuri grele chiar dacă marea majoritate a oamenilor nu văd asta, trăim timpuri în care animalul superior devine inchis, încuiat, singuratic, simplu, lipsit de empatie, limitat dar totuși încrezător în superioritatea sa. Mai cred în faptul că există multă prostie, spre deosebire de mâncatul din gunoi care produce enterocolită, prostia poate să fie abolită prin educație, bune maniere, cei șapte ani de acasă, citit s.a.m.d. Nu cred că acea femeie de serviciu e proastă dar cred că dacă ar fi avut o șansă la educație, astăzi n-ar mai fi căutat în auritele coșuri de gunoi din Băneasa Mall după mâncare, cred că dânsa ar fi putut fi aptă pentru un loc de muncă care i-ar permite să nu-și umilească zilele sau alții să nu-i umilească zilele expunându-le în planuri secunde în timp ce primele planuri sunt deja un eșec.

Așa că avari de bani, like-uri și faimă, țineți minte că atunci când vă clădiți superioritatea pe spatele altora, sunt șanse foarte mari să vi se strice fundația. Jurnalismul de centură, de proastă calitate și cretinoid este și va rămâne jurnalism de centură, de proastă calitate și cretinoid.

P.S. să vă faceți curățenie în curți înainte să vizați gardul și curtea vecinului.

Doamna Lara

Întunericul crunt ale orelor cinci, nu o impierdicasera pe doamna Lara sa nu iasa din nou la poarta ca in fiecare seara. Vantul naprasnic ii schimba culoarea pielii in timp ce pletele ei plapande aurii dar totodata dese erau imprastiate cu nebulozitate crescanda cand pe rochie cand in aer. Era prea frig in acea seara, doamna Lara avea ochii goi adapostiti de gene frumoase si lungi iar sprancenele bine finisate ofereau chipului ei galbui un iz usor si placut de tinerete. Trecuse de 30 de ani de ceva vreme, fusese casatorita si profund indragostita dar fericirea sa a fost pusa la incercare iar aceasta incercare lasase din pacate, urme si dureri adanci, de nesuportat pentru alti oameni. Mereu purta alb, mereu aceeasi rochie plina si bogată care fosnaia mai rau ca vantul pe la ferestrele micute ale casei sale. Talia ii era micita de stramtoarea rochiei iar partea inferioara a rochiei cadea pe pamant in partea din spate in timp ce partea din fata abia atingea pamantul. Zi de zi purta alb, avea hainele negre pastrate in dulap si uneori deschidea usile dulapului pogan de stejar si isi admira rochiile negre. Nu de multe ori se gasea adulmecand mirosul acestora, un miros ce apartinea trecutului ei pe cat de frumos pe atat de tumultuos. Cand afara ploua, doamna Lara nu iesea din casa decat la ora cinci. Nu-i placea murdaria ploii pe marginile joase ale rochiei sale dar iubea ploaia si sunetul dulce, plapand ce-l facea atunci cand se izbea de geam. Servitoarea ei, Anne o privea cu triste din tocul usii, simtea o dorinta arzatoare de a o chema pe doamna Lara in casa dar era constinenta ca e inutil sa faca asemenea chemari, mai ales ca aceste iesiri aproape nocturne aveau loc zi de zi de mai bine de un an. Femeia cu rochie alba ce fosnaia isi tinea bratele incrucisate si privea cerul intunecat in incercarea de a gasi lumina lunii. Era parca o mumie, o mumie frumoasa cu obraji rosii si buze sangerii, ochi verzi ca smaraldul si un nas usor ascutit si drept. Fata ii era neteda si curata iar gatul lung era adapostit de parul ei frumos, auriu. O frumusete de femeie care ar intrista chiar si pe cel mai fericit comediant din lume, sunt momente in care nu te poti uita la doamna Lara fara sa nu-i simti tristetea ca un cutit care-ti macelareste maruntaiele. Doamna Lara si-a umplut plamanii cu aer, a analizat repede imprejurimile mancate de intuneric si s-a intors usor catre usa intalnind privirea mamoasa si plina de mila a servitoarei sale preferate. Femeia o privise pe Anne cu ochii stinsi si isi apuca cu mainile greoaie rochia si si-o aruncase usor catre poarta curtii incercand sa-si faca loc pe aleea pietruita catre casa. Servitoarea aruncase un prospop de iuta repede peste pletele aurii ale stapanei sale in timp ce exprima trista:

  • Trebuie sa incetati, doamna draga. Ei nu se vor mai intoarce iar dumneavoastra aveti sa va imbolnaviti in cele din urma. Doamna Lara ii aruncase o privire scurta peste umar si pornise usor grabita pe scarile ce duc la etaj. Peste tot pe holul lung de la etaj, se gaseau lampadare cu petrol ce ardeau linistite aproape fara tremur. Covorul rosu ca sangele, ingust, acoperea podeaua din lemn masiv frumos ceruita si usor puturoasa. Pe peretii albi zaceau diferite picturi, harti dar si fotografii ale unor membrii ale familiei. Femeia deschise cea de-a 3-a usa din partea dreapta a holului de langa fereastra imensa si intra inauntru cercetand cu privirea intreaga incapere. Doua lampadare mici incorporau o oglinda lunga si curata, doamna Lara aprinse cateva lumanari pe masuta de la oglinda, trase cortinele ferestrei si isi aruncase rochia murdara de noroi. Un gand ii strabatea mintea. Isi intinse rochia pe sanii ei micuti si identici si se indreptase catre oglinda. Lasase rochia sa ii alunce pe sani si pe picioare in jos si incepu sa-si admire sexul si trupul conturat perfect. Pielea ei era usor galbuie si genunchii rosii-rozalii, umerii ii erau usor cazuti si bratele ii erau lungi cu maini si palme catifelate. Se privea fara rusine si cu o oarecare admiratie, femeia frumoasa din oglinda ascundea insa un trecut tiran care a schimbat-o peste noapte intr-o stana de piatra frumoasa. Faptul ca s-a admirat in oglinda reprezenta primul gand diferit pe ziua de astazi. Isi puse o rochie alba simpla, care nu fosnaia, il luase pe domnul Cristof in brate, un motan micut si jucaus si se indreptase catre bucatarie. Iubea sa stea la bucatarie, mai ales ca acolo erau mereu Anne, fiica ei Rose și cei doi caini de lup. Luase un loc pe scaun langa soba si privea servitoarea care intindea cu maiestrie niste aluat pentru placinta din aceasta seara de la cina.

– Anne … ? Tu mai stii unde sunt scrisorile de la Jackman ?

Te dai batut ?

Viata e un joc, un joc dur care nu te iarta iar daca o face, pregateste-te sa-i suporti fiecare repros. Daca insa reusesti sa joci jocul bine si sa supravietuiesti, atunci se schimba foaia, se lumineaza orizontul, norii se risipesc si lucrurile se desfasoara in armonie. Dar cati dintre noi reusesc sa joace jocul si  sa-l castige ? O mica parte, unii castiga dar cu jumatati de masura si se chinuie, muncesc din greu si pentru cealalta jumatate iar in drumul lor plin de disperare pierd esenta, pierd oportunitati, oameni sau sentimente de dragoste.

Astazi n-a fost ziua mea, am dormit cateva ore bune azi noapte iar de dimineata am avut cateva momente linistite, sunt in zilele libere asa ca ador sa ma relaxez. Fiind una din acele zile mai diferite ale lunii, imi gasisem scuza perfecta pentru a sari peste exercitiile fizice de la sala dar mi-am propus sa merg intr-un alt oras drag mie sa beau o cafea. Am mancat ceva fructe de dimineata, repede la dus, m-am spalat pe dinti si apoi m-am apucat de machiaj. Toate bune si frumoase pana cand primesc un e-mail prin care sunt anuntata ca am fost respinsa pentru o anumita pozitie din cadrul unui job pentru care aplicasem acum 2 luni. M-am uitat la mesaj si am inchis telefonul rapid si m-am reintors la machiaj, in timp ce aplicam culoare pe pleoapa ochiului drept, incepusem sa respir greu, imi tremura mana si lacrimi imi curegeau necontrolat pe obraji. M-am oprit, am inspirat adanc, am expirat si am privit cerul. Nori grasi si odiosi se adunasera pe cer, lasand dezgolita o pata albastra ca apele oceanelor care in scurt timp fusese acoperita. M-am reintors la machiaj, continuam sa ma machiez si simteam ca obosesc, ma simteam fara putere, eram suparata, ganduri se adunasera in mintea mea ca norii de pe cer si le-am dat voie sa-mi intunece mintea. Si mi-am plans de mila, ma simteam descurajata. Normal ca n-am mai mers sa beau cafea dar nu suportam sa stau in casa, mi-am luat telefonul si cardul, am tras niste pantaloni pe mine si dusa am fost. Si ma batea ploaia pe spate si-mi ingheta fata iar ochii-mi erau fara de viata. Mergeam pe strada ca o luntica, nu stiam incotro. M-am urcat in autobuz si am mers sa cumpar mancare. M-am luat cu una alta si mi-am uitat supararea, am venit acasa, am despachetat si depozitat mancarea, am bagat haine la spalat, mi-am schimbat hainele de pat, am sters praful, mi-am aranjat camera si mi-am aprins lumanarile parfumate. Uitasem ca am fost respinsa dar am dat voie sa ma simt respinsa iar noi ca si oameni putem sa permitem sau nu, putem sa vedem soarele pe cer sau sa nu-l vedem chiar daca el e acolo, putem sa iubim persoana care merita iubire sau putem sa iubim si sa stim ca acea persoana nu merita iubire.

Azi am avut scuze !!!

  • Am avut pentru ca am vrut sa am, am vrut sa-mi plang de mila cand puteam sa nu o fac, puteam sa ma machiez in continuare, sa-mi pun un ruj frumos pe buze si sa-mi spun: „poate urmatorul job e al meu” dar n-am facut-o, mi-am pierdut timpul plangand, ca e usor sa plang, ca sunt om si ca noi oamenii mergem pe drumul cel mai usor si doar atunci cand ne vedem in groapa pana la gat ne adunam puterile sa mergem pe drumul plin de provocari.
  • M-am lasat doborata de ploaie si nu am mers sa-mi beau cafeaua in orasul drag mie pentru ca nu era soare, pentru ca n-am vrut sa caut soarele intr-o zi urata in schimb am gasit uratul si dezgustul dintr-o zi ploioasa. Sunt oameni care vad o zi ploioasa ca pe o arta, ca pe o recenta pictura a lui Dumnezeu in care pensula a desenat minuni iar culorile au dat viata peisajului. Am ales calea usoara .
  • Nu m-am dus la sala ca e acea perioada speciala dar am putut sa merg la cumparaturi, am putut sa ma machiez si sa-mi curat camera. Alea au fost eforturi care au necesitat miscari fizice si totusi le-am facut . Dar n-am mers la sala, mi-am gasit scuze, am ales calea usoara.
  • Asta seara cand am fost intrebata „ce am de gand sa fac cu viata mea?” sau „am de gand sa-mi indeplinesc visele sau doar sa vorbesc despre ele?”, m-am panicat si m-au apucat toate: melancolia, disperarea, tristetea, dorul s.a.m.d. in loc sa zic: „nu stiu, dar ma descurc, stiu ca pot!”, am ales sa plang. N-am spus asta, mi-am cautat scuze si m-am plans, ca doar e usor sa te plangi si sa plangi. Curg acolo doi muci din ochi si s-a dus toata ziua/seara pe apa Sambetei.

Cu cat mai multe scuze, cu atat mai mici sansele de reusita, viata e grea, nu spun ca n-ar fi iar eu am simtit-o din plin dar am observat ca daca dau voie greutatilor sa ma apese si sa ma terorizeze, ele or sa ucida ce e mai bun si mai frumos in mine, si totusi am 26 de ani, inca mai pot face atatea, as spune ca am timp desi zilele de maine nu sunt o certitudine dar m-am saturat sa ma scuz. Si imi doresc sa slabesc, sa vizitez NYC, sa iubesc, sa scriu o carte, sa plang de fericire si sa fiu impacata cu ce am pierdut, imi doresc sa gasesc locul perfect unde sa pot sa traiesc, un loc unde sufletul sa se simta imparat cu sau fara coroana. Sunt oameni de care ne putem lipsi in aceasta viata, sunt oameni care te vor mic si te vor face mic daca le permiti acest lucru dar daca nu le dai voie, tu castigi . Daca ai avut si tu o zi proasta, imi permit sa-ti reamintesc ca ziua de maine cu toate incertitudinile sale, poate fi o zi a schimbarilor, maine poti face istorie sau poti sa urci acel munte greu pe care-l gasesti mereu la munca, maine poti schimba ce n-ai putut schimba astazi pentru ca ai avut scuze, pentru ca te-ai plans, pentru ca te-ai simtit pierdut ! Maine poate fi ziua perfecta, poti sa gasesti dragostea sau poti sa-ti descoperi o noua pasiune si imi permit sa te sfatuiesc sa te increzi in ziua de maine dar sa stii ca ziua de astazi e facuta sa-ti suni prietenii si sa-i intrebi daca sunt bine, sa-ti suni fratii, parintii si bunicii sa le spui ca-i iubesti, sa-ti saruti copilul de noapte buna si sa-i spui sotului/sotiei/iubitei/iubitului tau ca-l/ca o apreciezi. Pentru ca, vezi tu, sunt lucruri pe care poate maine nu le mai poti face, maine poate sa fie prea tarziu sa rostesti cuvintele „te iubesc” de-asta trebuie s-o faci astazi, acum cand ai ocazia . Viata incepe cu un test de sarcina sau o ecografie si se termina intr-o secunda teribila fara ecografii. Unele lucruri nu pot avea loc maine asa cum unele lucruri care trebuie facute maine, nu pot fi facute astazi.

Suntem oameni si tindem sa devenim extenuati mental si sufleteste la sfarsit de saptamana, de an, de luna dar daca simti ca azi vrei doar sa plangi, fa-o, injura, rupe sacul de box, ucide cu nerv bicicleta din sala de sport, stai in pat dar nu o fa si maine, unele lucruri care trebuiesc facute astazi, nu pot fi facute maine. Inainte sa plangi, intreaba-te daca merita sa faci un asemenea efort, intreaba-te daca merita sa pierzi atata energie iar daca nu merita, nu o face ! Tine minte, succesul e greu de atins, esecul e o obisnuinta a drumului catre succes, clacarea si pierderea de sine e optionala ! Daca permiti durerii sa te puna la pamant, asa o sa se si intample dar daca cauti sa faci din durerea ta un lucru pozitiv, rezultatele sunt extraordinare!

Sa stii ca dupa ce am plans, mi-am sters lacrimile, am decis ca maine sa merg la sala, mi-am dat drumul la muzica si am ras in hohote cand am vazut o pisica care dormea intr-un bol de cereale . Desigur, fara cereale si fara lapte !

Noapte buna, cititorule !

Roxana

Miros de … Craciun .

Ia sa vedem ! Spune-mi tu , draga cititorule , ai simtit vreodata ca intr-o anumita situatie in care te afli , simturile tale iti spun ca ai mai fost cumva agregat in acea situatie ?! Mai ales cand situatia respectiva iti aduce inapoi in minte amintiri frumoase si mirosuri dulci . Stiam si sunt perfect constienta ca  din nou ajung si cel de-al 5-lea Craciun nesarbatorit si pentru ca am fost acasa de curand , m-am umplut cu emotiile trecutului . Traiam pentru a simti din nou trecutul , unii dintre noi adora ce-i trecut mai mult decat pe propria lor persoana . Intr-o dimineata la Medias , se lasase un frig atat de greu ca aveam impresia ca e iarna , tare frumoase sunt iernile la Medias si mandru si alb mai e orasul in Decembrie . Cerul in acea dimineata era gri , parca incalcit si semana cu cerul lui Decembrie , gata gata sa-si scuture pletele-i argintii de zapada alba ca matreata ! Ce prostie am scris si cat am ras de ce am scris dar o las acolo sa va amuze si pe voi !

Facusem cafea si simteam in casa, sarbatoarea Craciunului , cea mai frumoasa sarbatoare pe care se intampla sa o iubesc mult . Am stat in bucatarie si-am privit cerul si derulasem inapoi filmul copilariei , filmul in care mama facea cele mai dulci prajituri , cozonac , sarmalute . Obisnuiam vreo 2 saptamani inainte de Craciun sa stau la masa cu mama si fratele meu si sa desfacem nuci , kilograme intregi de nuci si cantam colinde toata ziua …

Taticu baga ata in ac si o trecea cu putere printr-o ciocolata Poiana sau Africana , ii facea nod si o punea mandru pe pomul de Craciun , apoi agatam bomboane in pom si globuri . Ce globuri frumoase , simple , usor de spart , calcat pe ele si bagat picioarele dar nu se compara cu cele din ziua de astazi .

Ne imbraca mama frumos si mergeam la colindat singuri , peste tot si sunt uimita sa recunosc ca mama avea incredere sa ne lase seara pe strazi , era mai frumos pe strazi pe atunci . Veneam inghetati de la colindat cu turturi pe muci , ne stergea mama mucii si ne dezbracam si ne puneam la masa , imbracati normal ca doar puneam alt rand de haine pe noi !

Rasuna scara de colindatori , unii cantau asa de prost ca dupa ce plecau iti venea sa-ti torni un pahar de vin sa-ti fuga mintea de la acele voci teribile ! Vecinii radeau si isi faceau urari frumoase , cadouri sub brad si zile frumoase cu tati printre noi !

Am stat si mi-am baut cafeaua si-am trecut cu mintea prin cele mai frumoase amintiri , amintiri si momente pe care nu am sa le mai traiesc vreodata dar atata timp cat ma tine memoria , le voi retrai mereu , le pastrez in suflet ca pe nestemate si ma afund in ele ori de cate ori mi-e dor . Pentru ca mi-e dor , un dor dureros de mare si ma fac mica cand stiu ca nimic nu mai e la fel cum a fost … Poate de Craciun mai trece tati prin visele mele, poate Craciunul asta n-are sa ma mai doara inima ca pana acum .

Bucura-te cititorule de oameni si de zambetele lor , de vocile si sfaturile lor si nu-ti mai umple inima cu rautati , aduna in mintea ta momente dulci care sa-ti indulceasca inima cand ti-e amara ! Cauta ce e bun in oameni si ce e  bun in tine , fructifica-ti zilele si lupta pentru ceea ce crezi , bucura-te cat mai poti caci cum venim asa plecam , dureaza o secunda .

Nu va urez inca Craciun Fericit ca sa nu ma credeti mai sarita decat par dar va doresc zile frumoase si vise linistite !

 

Te iubesc , tata !

Toamna .

M-asezasem repede pe scaunul de la fereastra si priveam intunericul de afara , incercand insa sa gasesc lumina , incercand sa gasesc privelisti care sa-mi stapaneasca gandurile pline de floare precum gemul de prune din camara . Dar n-am izbutit sa gasesc lumina , era liniste in autobuz , oamenii erau prea obositi ca sa mai palavrageasca . Tocmisem ceasul si minutele alergau spre miezul noptii , mi-am scos cartea groasa si m-am apucat de citit . Mi se linistisera mainile si sangele-mi in vene incepea sa se incarce cu oboseala-mi grea si sufocanta , fusese o zi frumoasa si lunga , o zi de rememorat la batranete . Aerul din autobuz imi lovea ceafa , era rece si tepos , simteam nevoia sa inchid ferestrele si totusi in afara autobuzului , nu se poate respira. Il vazusem pe unul dintre colegii mei de munca , ma rog , facem parte din acelasi mediu de lucru dar aveam responsabilitati diferite la munca . Incercase , dupa ce ma salutase cu drag sa converseze cu mine dar nu puteam sa renunt la cartea mea pentru o conversatie . Nu prea era o ora la care sa doresc sa conversez asa ca ii taiasem repede dorul de a conversa . Il salutasem rapid , ii zambisem si apoi imi aruncasem ochii pe paginile galbejite de carte incercand sa starpesc orice contact vizual . Stiu , stiu , sunt o nenorocita ! Ce sa zic , sa mi se taie capul !? Am coborat din autobuzu cu o durere de picioare groaznica , intunericul era ca smoala , puteai sa-l tai cu un cutit , nu era alta suflare de om pe strada , in afara de a mea . Ma oprisem langa micul raulet din spatele casei , vrajita fiind de luna tantosa care se oglindea in apa murdara de intuneric . Ploua cu ganduri in mintea mea , ma asteapta zile mai delicate dar intre timp am invatat ca Universul functioneaza si in jurul meu . Trebuie sa recunosc ca dincolo de durerea si de negrul mintii mele , am avut zile frumoase , ba chiar implinite . Ma tem sa le numesc fericire , cred ca fericirea e un lucru mare , o exaltare cumplita in vene , un izvor de energie curat si lacrimi dulci . Fericirea in maretia sa imperialistica ofera avant chiar si celui mai prost dintre pamanteni , arunca fiinta umana intr-o stare de ebrietate non alcoolica interminabila , fara cusur . Nu exista drog care sa simuleze fericirea si nu exista fericire care sa vina din drog . Vantul incepuse sa bata alene si ramurile arbustilor verzui intunecati se miscau de colo colo , nu mai scrisesem de mult . Pentru ce sa mai scriu ? Da cum ma ajuta ?

Stiu sa-mi anihilez visele de una singura , e mai usor decat atunci cand alti oameni sunt responsabili de moartea in miscare inceata a ceea ce numim vis . Cateva vorbe motivationale il infatisau pe John care avand un copil si o nevasta se temea sa fie actor de comedie pentru ca in mintea lui se nascuse ideea ca o sa dea gres . A studiat finante si a primit un post extraordinar de bine platit , isi ingropase visele in pamantul creierului si muncise din greu pentru familia sa . Castigase bine , totul era bine , o recesiune crunta l-a lasat pe John si familia sa intr-o stare economica foarte proasta , isi pierduse locul de munca si abia ii ajungeau banii pentru mancare . A decis sa devina actor de comedie , primul lui spectacol a fost un succes extraordinar . John murse a doua zi dupa spectacol de infarct miocardic . Nici nu ma mai apuc de tras concluzii simt dorinta lui John dar am o chirie de platit .

E Toamna , se stinge totul in jur . Dar n-am sa-mi sting toate visele . Am unele de care nu mi-e frica si am unele care ma infricoseaza . Unul din vise e in aceasta fotografie .

N-o mai putut umbla .

M-am urcat in autobuz , parca nici aerul nu-l puteam respira bine , ma strangeau papucii și stomacul .
Da-s cretină? De ce mă strâng papucii , doar îi port de mult ?!
Sau poate confundam durerea de stomac cu durerea cauzata de stransoarea papucilor .
Poate ar trebui sa dorm mai mult , m-ar ajuta . M-am așezat in spatele autobuzului , nu era nimeni acolo .
Din centru se urcă un nene așa pe la 50 de ani , zâmbea tare și mult , părea fericit , n-avea păr în mijlocul capului .
Nu inteleg de ce unii barbati nu au par decat pe marginea capului .
Ce-i drept , nici n-am citit nimic despre pierderea parului la barbati , atata timp cat eu nu pierd par n-are rost sa citesc despre asa ceva .
Avea o gentă pătrățoasă de mărimea unui caiet A4 , scoase din ea o cană de cafea șio agățase în brățara de lângă fereastra autobuzului .
Ori de câte ori se oprea autobuzul , scotea cana din brățară și încerca să bea din acel lichid. Bănuiesc că era cafea sau poate că era ceai , nene ăsta era englez .
E , că n-a murit . La următoarea stație ia repede cana din brățară , desfiletează capacul și când să bea , șoferul pornise autobuzul .
Am zâmbit ușor .
Priveam norii din Royal Manor , aveam impresia că norii sunt pături negre și murdare care dacă ar cădea peste noi ne-ar sufoca . Erau groși norii și nu păreau să înainteze . Nenea englezu înfiletase capacul cănii la loc . La următoarea stație , autobuzul se oprise , nenea englezu luă cana din brățară și defiletase capacul și când să bea cineva strigase că s-a apăsat butonul din greșeală . Ăsta n-apucase să bea iar .
Eram plouată rău de tot dar la a 3 a stație am zâmbit , nenea englezu nu reușise să bea , din nou .
Mă podidiseră lacrimile ca reacție la râsul pe care încercam cu toate puterile să-l ascund .
M-am gândit la tata și la Iulia ca să nu-mi mai ardă de râs , ori de câte ori îmi vine să râd când nu e de râs , mă gândesc la ei iar dacă vreau să nu mănânc prăjitură tot la ei mă gândesc și nu mai pot mânca .
Nenea englezu se uita la cană dezamăgit , nu reușise deloc să se hidrateze în tura asta de autobuz .
O băut până n-o mai putut umbla când s-o dat jos .
Am zâmbit ușor , ajunsesem mai devreme azi că vroiam să prind o cafea că nu mai aveam lapte acasă .
Intrase cu mine în lift și încercase să socializeze și-am tăiat socializarea scurt menționând că nu funcționez bine când plouă și n-am apucat să beau cafea .
Mi-am băut cafeaua și-am intrat în tură .
Un băiețel de vreo 6 ani i-a spus mamei lui că am buze frumoase . De când copiii apreciază asemenea lucruri ?
”Floricele pe câmpii , hai să le-adunăm copii !”
”Nu mai rupe florile mă copile mă că te spun lu mamă-ta.” Continuarea

Când ?

Când am crescu mă ? Când și cine ne-a dat voie să creștem ? De la chiloți cu zilele săptămânii , cu floricele și baloane , am trecut la danteluță că vezi Doamne , am crescut . Nu mai umblăm cu cheia după gât , o avem în genți că acum plătim chirie și venim de la job-uri obositoare , nu ne mai împletim cosițe fine ci mergem la hairstylist , nu ne mai spălăm cu Dalin – șamponul ăla de nu-ți arde ochii cum ți-i prinde în off-side ci cu șampon cu ulei de argan , extract din semințe de macadamia și uleiuri turcești . Ne punem măști pe păr și pe la 8 ani încă aveam pământ și păduchi în păr . Nu mai mâncăm pâine cu gem că gemul căca-m-aș pe el , are calorii și zaharuri care dăunează organismului , în plus coloranții sunt și ei prezenți și extract din cauciuc , și globule roșii și mai știu eu ce mama dracu are căcatul ăla de gem de nu-l mai putem mânca . Și la 8 ani gemul era ca ciocolata = fericire .

Nu mai mergem pe jos că mergem cu mașini , cumpărate de mami și/sau tati sau iubi , sub capotă o herghelie de cai Mustang , motor cu capacitate cilindrică mare , eco și cu consum redus că doar nu degeaba am reunțat la autobuz . Acum iubi tre să vină cu 50 de trandafiri într-un buchet și înainte cu o floare se făcea primăvară în relație în mijloc de Decembrie dar deh …. am crescut sau poate ne-a crescut ipocrizia .Sigur și iubi e ipocrit .

Când am crescut ? Și de ce am crescut ? De ce am crescut așa urât , așa urâți , molcomi , răi , vicioși , inumani , obosiți , miștocari , jucători ? Văzusem un documentar despre Consumerism , recunosc că înainte nu m-am gândit la acest termen , nu m-am gândit la Consumerism și la cumpărături inutile și proaste . După ce l-am văzut , mi-am dat seama în timp ce eram în oraș cât de tentată eram să cumpăr orice nimic . Credeam că aveam nevoie de acel nimic . Consumerism … inutilitate , oameni nefericiți , adulți .

Când am crescut ?

Mă gândesc la om ca la o măsea , cu cât mai atins de rău , cu atât mai stricat , în cele din urmă nervul e ucis , omul trăiește ca o nălucă , măseaua se mânâncă până la rădăcină , e scoasă , omul moare .

Când am crescut , tată și de ce nu mi-ai spus că e greu să fii adult ?

Interviu

… sau doar un om care te face să pierzi timpul aiurea . Știți și voi că un interviu se desfășoară între un cocoș(intervievatorul)/găină(intervievatoarea) și eu/tu/ăla/tanti Lenuța/Ghiță Fochistul și alții . Le găină/monsieur cocoșul bine imbrăcat/ă sau nu , la costum , la 4 ace sau ”acoaie” , nici nu știu dacă chiar există cuvântul ”acoaie” și tu care ești îmbrăcat la fel . La interviu e singurul loc unde gusturile se discută și încă nu pot să înțeleg de ce trebuie să port tocuri cui când vin poate din Vitro până-n centru pentru că N-AM serviciu și bani de bus , când aș putea purta o pereche de teneși și-o pot arde aiurea pe jos fără dureri de călcâie și degete și mai știu eu ce mama dracu ne mai doare pe noi femeile când purtăm tocuri . Uneori mă doare capul .

La interviu întrebările-s de căcat . Așa-i ! Nah pay attention că-ți explic :

1.Ce ne puteti spune despre dumneavoastra?

Berbec , nemăritată , 26 , în căutarea unui loc de muncă și a Fătului Frumos din Lacrimă . Totuși , ce ați vrea să știți ?

2.De ce ati renuntat la ultimul loc de munca?

Era plin de gunoaie nereciclabile și nu puteam respira . Și colegii și șeful . Și plata era de căcat , 3 lei pe oră . Nici nu știu cât ia românul pe oră .

3.De ce ati optat pentru firma noastra?

Scria pe site că plătiți până la 2000 lei pe lună . Mai rămâne Făt Frumos de obținut .

4.Ce stiti despre companie?

Că are nevoie de angajați ? Pardon ! Că are nevoie de mine ?

5.De ce vreti acest job?

Vă repetați sub o altă formulare . 2000/lună !

6.De ce ar trebui sa va angajam?

:))) Că tre să-mi plătesc chiria și facturile . Și pentru că s-ar putea să scriu istorie-n firma dvs.

7.Dati-mi un exemplu despre o situatie in care ati condus o echipa.

0-1 la pauză , 0-2 in minutul 90 și scor final 0-0 . Cealaltă echipă a renunțat pentru că nu înțelegea ce vrea echipa mea să facă . Eu am fost fericită că a pierdut toată lumea .

8.Ce rezultate ati avut?

Scontate.

9.Ce dificultati ati avut?

Ghiță fochistu a încendiat poarta adversă cu tot cu minge .

10.Unde va vedeti peste 5 ani?

Domnule dragă , abia de reușesc să-mi dau seama cu ce să-mi plătesc chiria ca să nu ajung în stradă și matale mă întrebi unde mă văd peste 5 ani ? Poate nu reusesc să-mi plătesc chiria , mă aruncă-n stradă , mă împrietenesc cu oamenii ăia de se încălzesc în cazane și trag aracet din pungi maro . Scenariu apocaliptic .

11.La ce alte companii ati mai aplicat?

1999lei/lună . 2001lei/lună . 2500lei/lună . 3000lei/lună . Dar numai dvs. ați sunat .

12.De ce ati fost concediat de la ultimul job?

Eu nu pot fi concediată . Eu mi-am concediat job-ul pentru că era stresant și inutil .

13.De ce exista o pauza in traiectoria profesionala?

Pentru că și Dumnezeu a respirat in a 7 a zi ! Eu de ce n-aș face-o ?

14.De ce v-ati schimbat profesia?

Dintr-același motiv pentru care matale schimbi poziția când faci sex . Plictiseală .

15.Ce asteptari salariale aveti?

Orgasmic de mari . Credeți că vă încadrați ?

16.Care sunt hobby-urile preferate?

Depinde de venitul lunar .

17.Daca vi s-ar oferi postul, cand ati putea incepe ?

Doar din momentul în care îmi confirmați că schimbați plata din 2000lei/lună în 2000euro/dolari/lire sterline pe lună calendaristică .

18.Doriti sa ne intrebati ceva?

Schimbați ? Și Făt Frumos e la HR sau la etaj la director ?

19.Care sunt punctele tale slabe?

Păi nah , e greu dar cu sport și cu dietă ajung la puncte slabe .

20. Te cosideri o persoana de succes?

Andreea Marin .

21.De ce ai stat fara job atat timp?

E mama darnică .

22. Ce spun colegii despre tine?

Că la tequila nu mă întrece nimeni !

23.Crezi ca esti supracalificat pentru aceasta pozitie?

Eu sunt supracalificată pentru orice dar și Dumnezeu e supracalificat da pentru aia tot lucrează cu toți proștii .

24.Văd că aveți o părere foarte bună despre dvs .

Exersez acasă în fața oglinzii , 2 ore pe zi îmi deschid aripile și după cum vedeți zborul îmi e supersonic de pozitiv . Următoarea întrebare , vă rog !

25.Lucrezi bine in echipa?

Numa dacă-i necesar . Mă pliez că ce să fac . Cineva în echipă trebuie să se sacrifice .

26.Care este filozofia ta cu privire la munca?

Nu pot să redau în cuvinte . Termenii sunt prea pornografici și mă tem să nu vă afecteze educația .

27.Ce rol preferi intr-o echipa care lucreaza la un proiect?

”Atotefectuatorul???”

28.Ti s-a cerut vreodata sa demisionezi?

Mie nu mi se cere nimic . Eu cer .

29.Ce te irita cu privire la colegii tai?

Stilul vestimentar . Sunt toți îmbrăcați în negru de parcă ei merg la priveghi de la 09:00-17:00.

30.Ce este mai important pentru tine, munca sau salariul?

PAS.

31.Care a fost cea mai mare dezamagire profesionala a ta?

Iubitul meu era directorul și l-am prins cu tipa de la HR în baie . Ea îi cosea nasturele de la pantalon el îmi scria mesaje de dragoste .

32.Povesteste-mi despre o problema pe care ai avut-o cu un sef.

Eu n-am probleme cu nimeni . Eu sunt perfect normală , ceilalți sunt nebuni.

33.Esti dispus sa muncesti peste program? Noaptea? In weekend?

Păi ce , eu sunt mama să muncesc non-stop ?

34.Vorbeste-mi despre capacitatea ta de a lucra sub presiune.

Toate bune . Uneori dau în foc .

35.Cum propui sa compensezi lipsa de experienta?

Eu n-am lipsuri .

36.Ce te motiveaza sa dai tot ce e mai bun din tine la job?

Moneda națională . Uneori .

37.Esti dispus sa pui interesele organizatiei mai presus de cele personale?

Depinde de ce aduceți în joc.

38.Ce calitati ti-ai dori sa aiba viitorul tau sef?

Uimitor de nepăsător . Niciodată la birou . Mereu vesel . Un fel de Mihai Bendeac după ce renunță la vegetarianism .

39. Daca ai angaja pe cineva pentru acest job, ce ai cauta la persoana respectiva?

Tot ce am eu .

Întrebările s-au terminat .

În sfârșit . Deci vă sun eu sau mă sunați dumneavoastră ?

 

P.S. dragilor să nu faceți așa ceva la interviu .